Toate scrisorile mele de dragoste

scrisoriS-au făcut 10 ani de când am primit prima şi singura scrisoare de dragoste de la un băiat. Poate au fost şi altele, dar aia e singura de care îmi amintesc – scrisoare pe hârtie, primită în plic, cu timbru.

M-am apucat să o caut şi n-am mai găsit-o. Am găsit bileţele şi felicitări care m-au făcut să zâmbesc, poveşti, semne de exclamare şi puncte de suspensie, dar nu şi scrisoarea datată 17 septembrie 2003.

În plicul ei, acolo unde credeam că o s-o găsesc, era ciorna răspunsului meu – câteva fraze mâzgâlite cu scrisul meu care n-a luat niciodată mai mult de 9 la caligrafie. Nu vă închipuiţi ce dulcegării aveam în repertoriu. M-am amuzat mai ales la gândul că am trimis răspunsul scris cu pix din acela cu gel roz, cu sclipici. Şi mai era şi parfumat. Cine zice că nu şi-l aminteşte ori minte, ori n-a copilărit în anii ’90.

Am purtat cu mine, pe unde am locuit în ultimii 10 ani – liceu militar, facultate, apartamente, garsoniere, casă – aproape toate scrisorile primite vreodată de la prieteni şi prietene din liceu. La inventarul de acum, însă, mi-am dat seama că adevăratele scrisori de dragoste primite de mine care au rezistat timpului şi mutărilor sunt de la… o fată. 🙂 Sigur, mai am 2-3 scrisori rătăcite de la băieţi, dar toate sunt pe ocolite. Poate urlă “te iubesc!”, dar nu cu vorbele astea.

În schimb, scrisorile de la Laura mea, colegă de bancă şi de cameră, sunt pline de inimioare şi se încheie toate cu “te iubesc mult, Cami!”. (Acesta ar fi un moment bun să vă verificaţi glicemia).

Trecând peste glumă, a fost un adevărat moment de terapie să le citesc. Am călătorit în timp până acum 8, 9, 10 ani, când ne scriam în vacanţele de vară. Când nu aveam acces la internet, dintr-un motiv sau altul, ne puneam pe scris. Şi îl pândeam pe poştaş de parcă venea cu pensia. Într-o vară, când eram la tatăl meu, în Constanţa, i-am trimis odată cu scrisoarea nişte nisip şi scoici. Altă dată, ea mi-a desenat o rochie pe care voia să şi-o cumpere şi a dat scrisoarea cu parfumul nou pe care şi-l luase de la Avon. Acum, nisipul şi scoicile de la mine sunt într-o cutie, la ea acasă, în Câmpulung Muscel.

Ştiu, e cheesy. Am pierdut scrisoarea de dragoste, dar le am pe cele de prietenie. Trebuie să însemne ceva. Dar mă întreb ce m-aş fi făcut dacă nu le-aş fi avut. Dacă aş fi pierdut scrisorile sau dacă nici măcar n-ar fi existat dovezile astea care contează doar pentru destinatar şi expeditor. Dacă Eminescu nu i-ar fi scris Veronicăi sau dacă Romeo nu i-ar fi strecurat niciun bileţel Julietei. Sau dacă orice alte prietene sau cupluri nu ar fi avut amintiri frumoase ascunse în plicuri vechi.

Le citeam şi aveam impresia că erau dintr-un film sau dintr-o viaţă anterioară.  Şi mă gândesc că după scrisori, pentru toţi, n-a fost altceva decât o uriaşă arhivă de mesaje şi mailuri, un infinit scroll pentru a descoperi ce simţeam şi ce gândeam altă dată.

Am vorbit cu Laura şi a rămas să punem toată corespondenţa la un loc şi să o recitim, în ordine cronologică. Nu ştiu când o să se întâmple asta, având în vedere că eu nu mai umblasem în setul de scrisori de câţiva ani, deşi le-am avut mereu cu mine.

Până atunci, am în plan să scotocesc şi mailurile vechi, poveştile şi mesajele care au urmat, scrise la tastatură.

Voi cum staţi la capitolul corespondenţă? Când aţi trimis şi când aţi primit ultima scrisoare sau ultimul bileţel de dragoste? Le păstraţi? Le recitiţi?

Cum ar fi dacă mailurile noastre de acum, sms-urile, whatsapp-urile, dm-urile, poveştile de dragoste şi mesajele private de pe Facebook ar fi arhivate şi recitite de urmaşii noştri, peste 100 de ani? Sau aţi lăsat deja parola mailului cuiva de încredere, să şteargă tot în cazul în care vi se întâmplă ceva? 🙂

4 thoughts to “Toate scrisorile mele de dragoste”

  1. 🙂 Daaa, ghici ce! Și eu am pierdut prima și singura scrisoare de dragoste primită în viața mea, dar îmi amintesc perfect de ea…în rest, am și eu un plic plin de scrisori roz și verzi, cu inimioare și tot felul de doodles, cu toată corespondența mea între mine și sora mea, de pe vremea când ea a plecat la facultate și eu nu aveam acces la internet. Era atât de fain și de palpabil, încât am regretat o vreme că au apărut internet caffe-urile. Asta se întâmpla între 2000-2003, dacă nu mă înșel și toate scrisorile le-am luat după mine în Belgia 🙂 Le-am recitit de curând împreună și ne-am amuzat.

  2. FRUMOS… Candva aveam camera plina de ele, ascunse prin carti sau prin sertare, imi amintesc ca stiam exact cand va veni urmatoarea, insa daca intarzia o zi… ceva-mi lipsea, ma simteam incomplet. Iar cand raspundeam… in primul minut eram blocat nestiind ce sa spun, pentru ca apoi, peste minute bune sa realizez ca iar am scris prea multe pagini incercand sa transpun in cuvinte intamplari, emotii, sperante. Dar zambeam stiind ca si ea se va bucura vazand ca am atatea ganduri de impartit si stiind amandoi ca acela era modul nostru stangaci de a petrece putin timp impreuna…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *