Retezat SkyRace 2016 – Satisfacția unei curse cu efort și bucurie în același timp

Foto - Radu Cristi
Foto – Radu Cristi

 

Concursurile de alergare mi-au demonstrat o lecție pe care o știam, dar nu o conștientizam prea bine la alte aspecte din viață: cea mai mare satisfacție nu e un loc bun în clasament, ci sentimentul că ai tras cât ai putut de tare în ritmul potențialului propriu, fără să forțezi, fără să te accidentezi și că în același timp te-ai bucurat de cursă și de toate locurile prin care te-a purtat.

Rareori mi s-a mai întâmplat să se alinieze planetele și să simt că am dat chiar tot, dar că m-am și simțit bine pe traseu. La Retezat SkyRace 2016, unde am participat pentru prima dată, traseul Buta (23 km și 1400 m diferență de nivel) mi-a oferit cadoul ăsta prețios. Desigur, cu un bonus de febră musculară de o intensitate la fel de rară.

 

Am împlinit un an de alergare montană și, ca un copil care începe să asocieze mai ușor ce vede în jur pe măsură ce crește, încep și eu să-mi dau seama de lucruri noi de la o alergare la alta. Sunt curse la care am mai fost și de care vreau să mă mai bucur o dată și sunt curse noi, unde mă duc tocmai pentru factorul surpriză.

Retezat SkyRace e unul dintre evenimentele pe care le-am ratat la ediția anterioară, pentru că am participat la Maratonul DHL. În același timp în care eu goneam între Predeal și Poiana Brașov, jumătatea mai bună alerga traseul Custura, de 28 de km, pe o vreme cruntă. De data asta a fost rândul meu. Mi-am rezervat loc chiar în prima zi de înscrieri, dar la traseul mai scurt, Buta (23 km) și am așteptat cu entuziasm să vină odată 18 iunie. 

Așteptarea a meritat. A fost o alergare care m-a stors cât pentru tot anul în care am anticipat-o, cu un gen de traseu pe care nu-l mai făcusem niciodată în alergare și pe care, nu demult, m-aș fi încumetat doar la pas.

 

Emoții 100%, somn 0%

 

După o săptămână cu mai mult stres și mai puțin somn, am plecat vineri în călătoria inițiatică de aproape 7 ore până la Cheile Buții; trei alergători și o susținătoare. Poveștile ploii și frigului de anul trecut m-au speriat atât de tare încât, ajunsă la destinație, mi-am dat seama că împachetasem patru polare, o geacă, două perechi de pantaloni lungi, dar un singur tricou.

Am ajuns prea târziu pentru ședința tehnică, dar am mai apucat să schimbăm o vorbă-două cu câțiva cunoscuți, iar eu oricum încadrez asta la un soi de ședință tehnică, pentru că aflu și vești despre traseu și umplu și rezervorul cu încurajări, să-mi ajungă când dau de greu.

În dimineața cursei eram un pic chiaună. Am găsit cazare într-un soi de cabană așezată chiar la poalele muntelui și decorată cu gândaci, păianjeni și tot soiul de alte lighioane care se asortau perfect cu parfumul de umezeală din mochetele vechi, din pat și din lenjeriile antice. N-a fost chip să adorm și în zori parcă nu mai suna odată alarma. Voiam să mă văd odată la start.

Eram și un pic nehotărâtă – să iau foița sau să n-o iau. E obligatorie, dar se anunța căldură mare. Dacă iau foița trebuie să iau rucsacul și voiam să alerg cu centura. Toooot felul de decizii și way too much overthinking. Până la urmă am găsit 10 lei în buzunarul pantalonilor, spălați și parfumați cu Coccolino, și am zis că-i un semn bun – o să fie bine indiferent ce aș căra cu mine în rucsac.

 

Foto - Radu Cristi
Foto – Radu Cristi

 

Start running!

 

La 9.00 am pornit de la Cheile Buții, mai întâi pe un kilometru de asfalt și bețe – chestiile alea pe care le iau unii la munte ca să alerge cu ele, dar mai întâi le folosesc ca să împungă alergătorii din spate. Am reușit să-mi fac loc printre vârfurile ascuțite de bețe cu metoda slalomului preluată din The Hunger Games. Nici n-am apucat să mă încălzesc, că a început urcarea. Și atunci am început să simt că n-am aer.

Nu sunt genul de alergătoare exhibiționistă. Dau jos tricoul doar dacă mor de cald sau mă jenează în vreun fel cusăturile. În rest, îmi place să păstrez misterul. N-au trecut nici doi kilometri de urcare și deja nu mai suportam nimic textil pe mine. Am rămas în sutien, un sutien sport nemțesc excelent de la Anita Active.

Aveam în spate și camelback-ul cu foița impermeabilă care îmi ținea spatele ud și încins, sub soarele care ardea ca într-o zi de caniculă. La cursa asta, crema cu factor de protecție (care a călătorit cu mine și la Triatlon Fără Asfalt) a fost mult mai importantă decât foița. Și, deși am dat tricoul jos, nu mi-a fost nici 1% răcoare, nici măcar pe porțiunile de creastă și gol alpin, unde mai adia vântul.

 

Retezat All you can climb

 

Foto - Radu Cristi
Foto – Radu Cristi

 

Urcarea a fost istovitoare. Îmi amintesc că eram abia la jumătate și se zărea în față vârful dealului. Am întrebat în jur “sper că asta e toată urcarea…”, iar cineva mi-a răspuns că da, asta e. Probabil se referea la toată urcarea, pentru că a mai urmat încă pe atât. Nu se mai termina. Nu degeaba îi zice skyrace. La alergările la care am fost până acum mai aveam un peticel de pământ plat pe care simțeam că se îndreaptă piciorul, dar aici nu era decât pantă abruptă cât vezi cu ochii.

Împingeam în picioare cât puteam de tare și deja apăreau în jur alergători care luau pauze. Știam că pentru mine e exclus să fac vreun popas. Mușchii și mintea mea abia așteaptă momentul să mă saboteze și sigur n-ar mai fi pornit dacă m-aș fi oprit. Aveam perioade în care urcam într-un ritm mulțumitor pentru nivelul meu, dar uneori îmi îndreptam atenția spre picioare și mi se părea că se mișcă prea încet, simțeam cum începe să se domolească ritmul. Și în față tot urcare, iar deasupra soarele era și el într-un maraton de ars spinări.

Am participat (îmi venea să scriu am alergat, dar e impropriu spus) fără ceas, așa că nu știu cât a durat calvarul încins, dar după estimările mele să tot fi fost vreo trei eternități. În sfârșit, am ajuns la schit, unde am început să-mi torn apă în cap de parcă alergasem prin Sahara. Băusem cam jumătate din apa din rucsac și aveam picioarele și mâinile foarte umflate, semn că organismul a intrat în starea lui obișnuită de cursă, în care reține cât de multă apă poate.

Dar urcarea încă nu se terminase. Mai erau cireșile de pe tort – creasta, Vf. Pleșa și Vf. Piule. Când am ajuns sus, însă, peisajul a șters oboseala. Încetiniserăm cu toții admirând priveliștea și simțeam că a meritat tot efortul. N-am făcut poze, am preferat să întipăresc totul pe retină, cu ochiul liber. Absolut fabulos.

Mi s-a tăiat respirația mai întâi de emoție și apoi de frică. Grăbisem pasul și deja începusem să văd hăul din jos cu coada ochilor, în ceață. Dacă răul de înălțime înseamnă să te agăți de o stâncă verticală cu toți mușchii încordați, să ți se pară că e totul blurry în jur și să ai flash-uri în care te rostogolești cu o senzație de vertij, înseamnă că l-am bifat. Culmea e că eram în același timp amuzată de gândul la câțiva prieteni cu care merg pe trasee de genul ăsta și pe care îi încurajez când au emoții. M-am îmbărbătat și pe mine însămi, dar am pierdut ceva timp prețios când n-am calculat bine traseul pe stânci și am pornit pe niște prize foarte nepotrivite, timp în care toată lumea mă depășea pe unde putea.

Coborârea care a urmat a fost dificilă, tehnică, iar picioarele mi se duceau la vale mai mult trase de gravitație. Știam că e periculos și mă mai frânam apucând de smocuri de iarbă sau jnepeniș. Asta până când am apucat un mănunchi de urzici care m-au gâdilat de mama focului.

După partea de coborâre abruptă am intrat pe o porțiune de pădure. Poteca clasică, relativ îngustă și cu râpă în stânga, pe care de obicei alerg fără probleme. De data asta, din cauza bolovanilor ascunși pe traseu, mă tot împiedicam. La un moment dat am avut o fracțiune de secundă în care am simțit că vârful pantofului drept agață o piatră și că inerția mă face să zbor câțiva metri mai în față. Partea proastă e că nu am aterizat pe cărare, ci pe marginea râpei și am ajuns pe spate, gata să mă rostogolesc la vale dacă nu m-aș fi prins rapid de niște rădăcini.

Alergătorii din față s-au oprit să vadă ce-i cu mine, dar adrenalina era atât de puternică încât m-am ridicat imediat în picioare și am continuat să alerg în același ritm. Le foarte mulțumesc, dar am simțit că eram bine și n-am avut nevoie de ajutor. Cred că totul a durat cel mult 10 secunde. Abia mai târziu am văzut că șiroia sânge din genunchiul stâng și mi-am amintit de Mitică, vecinul meu din copilărie, care nu plângea când cădea, dar urla de trezea cartierul când își dădea seama că are genunchiul însângerat.

Duminică dimineața am mai găsit o julitură pe fund, o durere suspectă pe frunte și seara am mai trecut pe inventar o zgârâietură ușoară pe coaste. În momentul ăla mi s-a părut un caz clasic de dat cu stângu-n dreptu’, dar abia acum îmi dau seama că putea fi mai serios.

De asta cred că nu-i bine să ungem cu miere toate traseele, mai ales când vorbim cu oameni care nu le-au mai făcut și poate nici nu sunt pregătiți să le facă în alergare. Și cu siguranță că traseele de la Retezat Skyrace nu sunt pentru oricine, pentru că se lasă cu damage dacă n-ai antrenament, echilibru și rezistență.

Tot pe a doua parte a traseului am avut în cale mai multe izvoare și am băut apă din fiecare dintre ele. Mă aplecam, umpleam căușul palmelor și îmi turnam apa pe mine, cu gura deschisă, un fel de hidratare și duș în același timp.

 

It ain’t over till it’s over

 

Foto - Radu Cristi
Foto – Radu Cristi

 

Eram plină de optimism după finalul urcării la gândul că urmează doar coborâre. Deși nu sunt mare fan al drumurilor forestiere, sunt porțiuni pe care le alerg rapid și unde câștig timp prețios. De data asta, ultimii 5 km de drum forestier n-au fost deloc cum mă așteptam.

Pe primii 1000-1500 m am alergat cot la cot cu o altă alergătoare. Ne depășeam una pe alta și deja îmi venea să o întreb în glumă dacă vrea să facem așa până la finish. Eu nu țineam neapărat să fiu prima, dar recunosc că dacă nu aș fi alergat cu ea, poate aș fi încetinit un pic. Așa, a fost exact ce-mi trebuia ca să mai trag un pic.

La un moment dat a rămas în urmă, dar nici pentru mine n-a fost roz ce a urmat. Drumul avea porțiuni cu înclinație vagă, genul de pantă abia sesizabilă dacă ești la pas. Dar dacă ești după urcarea prin care trecuserăm noi, se schimbă povestea. Pur și simplu picioarele nu mai voiau să alerge. Am alergat doar ce a însemnat vale, iar tot ce a fost cu două grade peste plat am mers. Cam 2-3 din 5 km au fost de mers, când mai rapid, când mai încet. Tot așteptam să mă ajungă din urmă ceilalți alergători, dar nu s-a întâmplat asta. Probabil că nu eram singura cu picioare ca de plastilină.

Într-un final am terminat cursa cu sentimentul foarte familiar de bucurie că am făcut-o și că am ajuns la capăt cu bine, fără dureri sau accidentări urâte. Cronometrul oficial a spus 3h 50min 48s, un timp cu vreo 20-30 min mai bun decât așteptările mele. Sunt absolut mulțumită, ba chiar încântată de rezultat pentru că a fost prima participare, știu că ăsta e nivelul meu de acum și că am făcut cât am putut: nu mai puțin, dar nici n-am forțat ca să risc să stau iar cu picioarele înfofolite în păstăi congelate. Deci un loc 5 la open feminin muncit.

La finish mă așteptau prietenele mele cu care venisem: una dintre ele terminase chiar înaintea mea cu vreun minut și ceva, era pe locul 4 (Bravoooo, Cătălina aka Șerifa Urcărilor!), iar cea din galerie era un pic surprinsă că am ajuns amândouă așa de repede 🙂

N-am putut să mănânc nimic câteva ore, dar am auzit că berea e aliment și chiar a funcționat. Am rămas și sâmbătă seara la concertul Medicine Band, pe care i-am văzut și la Corcova Trail Race. Cântarea a fost întreruptă de ploaie, care a continuat cu grindină și a ținut toată noaptea, spre ghinionul celor cazați la cort. Dar dacă trecuseră hopul competiției, sigur au trecut mai ușor și peste vreme.

În concluzie, Retezat SkyRace de anul ăsta a fost pentru mine o alergare memorabilă, pe un traseu pe cât de frumos, pe atât de greu. Nu sunt sigură că mă mai întorc aici la alergat, pentru că skyrunning-ul nu e chiar punctul meu forte, dar nu se știe niciodată ce demon mă împunge la anul să mă înscriu la Custura. Mi-am cam dat seama cu ocazia asta cât de greu mă mișc pe urcări și probabil că o vreme o să abordez trasee mai alergabile.

Traseul Custura e și mai greu, și mai lung, iar dacă nu sunteți pregătiți vă recomand să-l faceți într-un weekend de drumeție, la pas, să-l parcurgeți în 8-9-10 ore, să vă bucurați de priveliștile nemaipomenite, nu să încercați să-l faceți la viteza de concurs. Știu că sunt mulți participanți la competiții de trail și skyrunning care vin să facă traseele la pas, dar eu merg pe principiul că le pot face în drumeție oricând, în schimb ocazia și motivația să dau ce am mai bun apar mai degrabă la concursuri.

Per total, atmosfera a fost placută, alergătorii au fost veseli, n-au lipsit muzica, berea, vinul și tocănița. Pastele de vineri seara, însă, n-au fost chiar cele mai reușite. Mai complicat cred că a fost pentru cei cazați la cort când au început ploaia și grindina, dar cred că cei mai mulți au intrat în pensiunea Cheile Buții, la petrecere, deci n-a fost cu supărare.

De reținut că accesul și cazarea sunt mai dificile. Complexul Cheile Buții are locurile ocupate cu 6 luni înainte de competiție, iar restul cazărilor bune din zonă se dau imediat. Cine nu se organizează foarte bine ajunge să stea departe de start și în pensiuni mai îndoielnice, de unde, dacă n-au mașină, trebuie să facă autostopul, ca subsemnata.

 

Dacă la plecare eram bucuroasă că nu mă doare nimic prea tare, pe drumul înapoi spre casă, când am dat să cobor din mașină la primul popas, mi-am dat seama ce enormitate de febră musculară se instala. Genul care doare și când stai în picioare. Acum mă duc să zac un pic, n-am idee când am să mă pot ridica din pat, dar dacă nu postez nimic câteva zile e din vina cvadricepșilor.

 

 

One thought to “Retezat SkyRace 2016 – Satisfacția unei curse cu efort și bucurie în același timp”

  1. Salut mia placut reactia ta de la traseul Buta vad ca esti pornita sa continui daca vrei mai multa adrenalina la anu ,sa faci custura ; Ma gindesc ca tineretia are un atuu mai puternic. Continua si vei vedia ce bine e

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *