Fox Trail Run 2016 – Semimaraton în Băneasa, cu bucurii și lecții

 

Prima participare la Bucharest Fox Trail Half Marathon mi-a adus două mari bucurii – am convins o colegă să participe la prima ei competiție de alergare și am luat locul I la categoria de vârstă la cursa de semimaraton.

A fost a doua oară când am alergat la o competiție în Băneasa, după Băneasa Trail Run din iarnă.

La start am simțit că am pornit cam repede pentru ritmul meu. Vedeam și vreo 2-3 fete în fața mea care nu păreau să poată duce viteza aia constantă, dar încercam să țin pasul cu ele și să nu le las să se depărteze prea mult.

La un moment dat, mă depășește cineva și, când mă uit mai bine…wait a minute, is that…Gabi Szabo?! Chiar ea 🙂

A fost plăcută prima parte, prin umbră și prin răcoarea pădurii, însă pe la km 12 am avut și o porțiune prin soare. Scurtă, ce-i drept, cred că n-avea mai mult de 800m, dar simțeam că mă topesc cu fiecare pas. Când am reintrat în pădure mi-am dat seama că ceva nu era în regulă – aveam gura uscată, inima îmi bătea foarte tare, simțeam că mă ia amețeala și nu puteam să-mi reglez respirația.

Am încetinit un pic și câțiva kilometri am alergat cot la cot cu o alergătoare cu vreo 15 ani mai în vârstă decât mine, care reușise să țină ritmul foarte bun și constant, deși era accidentată. La un moment dat m-a depășit și am avut-o în față până la finish. Eu sigur nu puteam mai tare decât poate dacă aș fi avut un pacer lângă mine să mă facă să trag până nu mai pot, pentru că după kilometrul 16 mă simțeam absolut sleită de energie și mă gândeam serios să merg până la finish.

Ca de fiecare dată, gândul că voi ajunge mai repede dacă alerg decât dacă merg, indiferent cât de încet, m-a ajutat să nu mă opresc. Între timp, am depășit totuși fetele care se grăbiseră la start, știind în sinea mea că și eu am făcut aceeași greșeală.

 

La finish am avut nevoie de vreo 5 minute ca să-mi amintesc pe ce lume sunt, dar după puțin stretching, o porție de paste și un Ciuc Radler parcă mi-a mai venit inima la loc. După masă, mă anunță un amic alergător că sunt pe locul I la categorie. Incredibil, dar adevărat, se premiază și melcii 🙂

 

 

A fost primul loc I la o competiție și, deși n-a fost cine știe ce concurență, iar timpul meu n-a fost nemaipomenit, m-am bucurat la gândul că diferența dintre podium și DNF (sau un timp foarte slab) o face voința de pe acei ultimi kilometri, care la unele alergări sunt însoțiți de un sentiment puternic de neputință. Uneori, tot ce trebuie să faci e să pui pe silent vocea din cap și să continui să alergi.

 

A fost o zi excelentă și pentru majoritatea colegilor mei antrenați de Ștefan Oprina, pentru că am fost în total vreo 4 sau 5 pe podium, și nu oriunde, ci pe locurile I la categoriile noastre.

Prietena pe care am convertit-o la alergare a terminat și ea pe locul 9, un rezultat uau pentru prima ei participare la o competiție. Deja, la pizza de după (am făcut revenirea la Pizza Hut cu niște flatbread), vorbeam despre următoarele alergări.

 

Zona de concurs era ca un mic festival, nu degeaba face parte evenimentul din seria RunFest. A fost plină de corturi ale sponsorilor, cu tot felul de produse, era instalată și o terasă unde am putut să stăm jos pentru pasta party, era un spațiu amenajat special pentru fotografii pe care le-am primit apoi printate pe magneți, voluntarii ne ofereau bere, deci am avut parte de relaxare pe măsura efortului.

Le mulțumesc celor de la MPG, organizatorii competiției, pentru traseul foarte bine marcat, pentru că au adus personal pe traseu pregătit să acorde primul ajutor în caz de nevoie și pentru un eveniment pus la punct până la cel mai mic detaliu.

Lecția cu care am plecat acasă a fost că alergările lungi, pe care le-am neglijat tot sezonul, sunt decisive la cursele de peste 20km și ar fi trebuit să le acord mai multă atenție. Din păcate, vremea antrenamentelor a trecut, pentru că următoarele weekenduri sunt cu competiții. Next stops – GoRun Trail Mercheașa, Ciucas X3 și, sper, Maratonul Piatra Craiului.