Nostalgii cu alte sporturi

basket

 

Noi, ăstia bine conectați cu partea stângă a creierului, corelăm imediat gusturi, sunete, anotimpuri, arome cu amintiri. Plăcintele ne amintesc de vreun sat uitat de lume, ciresii înfloriți de liceu, si e suficient să simțim un parfum cunoscut în autobuz ca să ne ducă imediat cu gândul la cineva.

 

În cazul meu, un trigger care mă teleportează mereu în copilărie si adolescență e sunetul mingii de baschet bătute cu spor. Pentru că, nu v-am zis, dar cu mult, mult timp înainte să existe alergarea, pentru mine a existat aruncatul la cos.

 

În Tulcea, am locuit tot timpul chiar lângă arena sportivă a scolii la care am învățat. Asta înseamnă că auzeam tot timpul sunetul mingii de baschet lovind asfaltul si panoul, plus hărmălaia de rigoare pe care o implică meciurile. În vacanțele de vară se auzea sunetul ăsta cât e ziua de lungă, iar în timpul scolii se auzea în timpul orelor de sport ale celorlalte clase.

 

Pe vremea aceea, familia mea era ceva mai sportivă decât acum. Unchiul meu, antrenor si arbitru de baschet, volei si altele, mi-a pus mingea aia uriasă în mână când aveam vreo 11-12 ani. Țin minte că aveam palmele mici si nici nu puteam să o sprijin bine când aruncam la cos.
Ai mei înclinau mai mult către volei sau alte sporturi – verisorii mei jucau mai mult volei, dar si un baschet sau fotbal din când în când, mama făcuse si ea volei, tata juca rugby cu colegii, unchiul si mătusa erau mai mult cu voleiul si atletismul etc, dar de mine si de sora mea s-a lipit mai bine aruncatul la cos.

 

În vacanțe sau oricând eram acasă si începeau să se audă mingile în arenă, aruncam un ochi pe balcon să vedem cine joacă si în câteva minute eram jos, să ne băgăm în echipă. Evident că după câteva ore urma clasica negociere cu mama care ne striga să venim la masă si trebuia să insistăm că nu ne e foame.

 

Țin minte că era un santier pe vremea aceea chiar lângă arenă, pentru că se construia actualul Acvariu. Santierul era dotat cu un robinet de apă si preferam să bem de acolo decât să mergem în casă, tocmai ca să nu le vină părinților idei care să ne perturbe planurile de campionate prelungite.

 

Nu ne dădeam seama când se însera, nici când se înnopta si continuam să jucăm la lumina unui bec amărât sau a lunii. De mâncare – gumă turbo, semințe, poate niste pepene murat de la vecini sau niste rosii de prin grădina de alături.

 

Până la urmă, când am mai crescut, n-au avut de ales si ne-au trimis la clubul sportiv din oras ca să ne antrenăm organizat cu alte fete de vârsta noastră.

 

Lesin de râs când îmi amintesc de primul antrenament. Mergeam la sala sporturilor din oras, cam la un kilometru si jumătate de casă. Adică departe pentru standarde raportate la distanțele de oras ca Tulcea. Ei bine, cum eram inventive de mici, am decis să cheltuim banii de bilet de autobuz pe dulciuri si să facem drumul dus-întors pe jos.

 

Toate bune si frumoase, doar că antrenamentul a fost brutal pentru condiția noastră fizică de atunci. Pentru că eram ambițioase, am dat tot ce am putut. După două ore de sprinturi, abdomene, genuflexiuni si drill-uri specifice, abia mai puteam să miscăm.

 

Tot drumul spre casă a fost dureros si a durat o vesnicie. Nu îmi amintesc o febră musculară mai rapid instalată si mai generalizată decât aceea. Ne venea să ne oprim din doi în doi metri. Ne dureau toți muschii si am regretat amarnic ideea de a înlocui biletele de autobuz cu dulciuri, mai ales că deja mâncasem dulciurile, deci chiar nu mai aveam nicio bucurie.

 

Am fost out of service câteva zile si apoi am continuat să mergem la antrenamente cu noaptea în cap, ca niste copii constiinciosi. Inclusiv iarna, când trebuia să jucăm cu mănusi, pentru că sala nu era încălzită.

 

Nu mă înțelegeti gresit, n-am fost niciodată bună la baschet. Dar am insistat. Sora mea era mult mai bună. Avea un stil curat si elegant de a arunca la cos, iar la un moment dat m-a depăsit în înălțime, asa că era deja în altă ligă.

 

Devenise deja o rutină pentru noi să plecăm la scoală mai devreme, ca să avem timp să jucăm un meci până începeam orele. Ba uneori mai si chiuleam la prima oră, mai sacrificam o biologie, o dirigenție, dar era mai complicat să facem un obicei din asta pentru că ne vedeau profesorii pe fereastră.

 

În liceu m-am înscris imediat în echipa de baschet. N-am devenit mai bună nici atunci, dar în continuare îmi plăcea să joc. Ne antrenam o dată sau de două ori pe săptămână, dar nu aveam o echipă la fel de performantă precum cele de volei sau atletism. Poate si din cauza asta nu eram foarte motivată să mai joc, când toate celelalte colege jucau volei sau handbal. Până la urmă, liceul a fost momentul în care m-am cam lăsat de baschet, pentru că stiți cum e la vârsta aia, se schimbă prioritățile. Pentru mine, una dintre priorități era BAC-ul si cealaltă era voleibalist.

 

De cum am terminat scoala tot duc dorul baschetului. A fost ca în banc – ai cu ce, dar n-ai cu cine.

 

Asa că în primul an după facultate, când nu mai puteam să rezist, am ajuns la concluzia că situațiile extreme cer măsuri extreme. Am început să sar gardul în curtea liceului de pe strada mea si să arunc la cos seara si în weekenduri. Uneori jucam si cu elevii care făceau acelasi lucru.

 

N-as fi zis că o să sar vreodată gardul unei scoli spre înăuntru. Liceenii erau amuzanți: după ce i-am convins că am terminat liceul de ceva vreme a trebuit să îi conving că am terminat si facultatea.

 

Acum, la birou avem o echipă de baschet cu tot ce trebuie: tricouri, teren închiriat, arbitri si toate cele. Problema e că joacă într-o ligă si sunt destul de buni, deci miza e mare si deja au pierdut un meci (în mare parte din cauza mea).

 

Într-un fel, lucrurile vin mai natural în copilărie, în colectivitate. Mai târziu ne facem planuri diferite, vieți diferite, ne facem programe încărcate si ne apucăm de sporturi individuale.

 

Toată polologhia asta doar ca să spun că mi-e dor de un meci prietenesc, cu o echipă care nu stie nici cât de slab joacă si nici cât e ceasul, dar nici nu-i pasă. Dar poate data viitoare când ajung acasă mă uit pe balcon să văd cine bate mingea în arenă.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *