Olla de Nuria 2017 – alergare la înălțime pe creasta Pirineilor

nuria2

 

Weekendul trecut am avut parte de cea mai frumoasă alergare de când sunt în Spania: semimaratonul Olla de Nuria, aflat la a XI-a ediție. A fost o cursă de la care nu stiam la ce să mă astept, cu un profil cu care nu sunt obisnuită si pentru care nu m-am antrenat cum trebuie, însă mă bucur că nu am dat înapoi.

 
 

A fost senzațional traseul: 22 de km cu 3880m diferență de nivel acumulată (cam 1900m urcare si tot atât de coborâre). Desi a fost o bătălie continuă cu urcările si altitudinea, m-am simțit bine pentru că nu am forțat prea tare si am terminat-o mai bine decât credeam, în 3h 45min, cu locul 9 la categorie, 11 la open feminin si 173 la general, din 520 de finisheri.

 
Cum spuneam, obiectivul meu a fost să fac un antrenament mai serios pentru Marathon 7500 si să mă bucur de una dintre cele mai iubite si mai frumoase curse din Catalonia. Si vorbesc serios când folosesc superlativele, locurile s-au ocupat în câteva ore de la deschiderea înscrierii.

 

nuria4

 

Olla de Nuria a fost un concurs cu multe noutăți pentru mine. Poate de asta m-am si speriat un pic după ce am apucat să mă înscriu si am analizat mai atent profilul si mi-am dat seama că habar n-aveam în ce m-am băgat.

 

Mai întâi, a fost prima dată când am alergat la aproape 3000 de metri. Am simțit asta în piept si picioare.

 

Apoi, a fost prima mea cursa autosuficientă, în care nu am avut deloc puncte de hidratare sau alimentare. Cum nu stiam cât timp voi face, cum e traseul si alte detalii logistice, am cărat cam mult degeaba, dar la capitolul apă, mai bine car mai mult decât să sufăr de sete.

 

O altă noutate a fost faptul că în săptămâna anterioară am adunat ore de somn pe care le pot număra pe degete, la fel si kilometri de alergare. Aveam puțin peste 20km adunați în săptămâna concursului. De obicei am grijă să mă odihnesc cât mai bine, dar acum nu a fost cazul si nu doar în noaptea de dinaintea startului, când de obicei dorm mai greu, ci toată săptămâna de dinainte.

 

După o săptămână petrecută în Portugalia, am ajuns în Barcelona vineri seară, târziu, iar sâmbătă dimineața am si plecat spre Vall de Nuria. Am luat trenul până în Ribes de Freser (2h), după care am continuat cu cremallera (40 min), pentru că nu există rute de acces cu masina.

 

Nu cunosteam pe nimeni acolo, dar eram în contact cu unul dintre organizatori, iar la pasta party din seara de dinaintea startului am mai socializat cu câțiva concurenți în spaniola mea îndoielnică.

 

Paranteză: în zona aceea, cu cât te îndepărtezi de Barcelona, cei mai mulți sunt si mai catalani. Unii nici nu vorbesc spaniolă, iar în contextul referendumului pentru independență care urmează în curând, totul în jur era plin de steaguri independentiste (chiar si pe tricoul de concurs era drapelul catalan cu stea).

 

După o porție de paste si o salată imensă, pe la 12 noaptea am dat stingerea la cabana Pic de l’Aliga.

 

Dimineața, după micul dejun si o cafea care cred că mai mult m-a adormit, am făcut o încălzire cât să ridic un pic pulsul si apoi m-am asezat la start. M-am asezat în față, dar am rămas destul de în urmă după primul kilometru, pentru că s-a pornit în viteză si mi-am luat suficiente coate cât să-mi ajungă vreun an.

 

Apropo, voi cum faceti cu încălzirea? În timpul care trece între încălzire si intrarea în zona de start (15-20 min) mie mi se pare că mă răcesc deja. Din punctul ăsta de vedere cred că e si mai bine să fii la elite: te încălzesti si te bagi în față cu un minut înainte de start.

 

nuria

 
 

Traseul începe strong, cu o urcare serioasă de 5 km lungime si 1000m diferență de nivel, de la 1967m la 2909m, până pe vârful Puigmal. Toată lumea m-a avertizat că dacă trag prea tare aici, am să sufăr mai târziu. Cum nu stiam ce înseamnă un timp decent, am întrebat în jur si am aflat că, dacă fac 1h25min până în vârf, teoretic as putea termina cursa în 4h, cum îmi propusesem.

 

Pe la jumătatea urcării, panta devine si mai abruptă. Împingând cu spor în genunchii unsi cu factor de protecție 50+ alături de alți concurenți, am întrebat cam cât mai facem până sus dacă o ținem în ritmul ăsta. Mi-au zis că ne încadrăm la 1h 25min, deci era perfect. Îmi era greu pe urcare, dar nu dădeam 100% ca să conserv resurse si pentru celelalte urcări.

 

Am ajuns pe vârf în 1h 13min. Acolo, o mulțime de susținători gălăgiosi. În momente de genul ăsta, chiar dacă am muzică în căsti, îmi place să le dau jos ca să îi aud pe ei: “Animo! Molt be!”

 

Unii erau prieteni ai concurenților si îi ajutau cu apă. Cum pe mine nu a avut cine să mă astepte pe traseu cu apă sau cu o mult visată înghețată, am cărat cu mine totul – apă, niste curmale si un Cliff Bar rămas intact – dar de două ori am acceptat să beau din sticlele întinse de pe margine de ajutoarele altora, pentru că nu stiam dacă am să mă descurc cu cei 1,5l pe care îi aveam la mine. Până la urmă m-am descurcat cu 1,25l, deci un flask mic a ajuns plin la finish.

 

Pe traseu au mai fost susținători si unul dintre cei mai amuzanți a fost unul care tipa la mine ca un militar adevărat. Se uita la mine si striga încontinuu un discurs plin de patos. Problema e că n-am înțeles niciun cuvânt, dar am presupus că e de bine.

 

După urcarea pe Puigmal a urmat cea mai frumoasă coborâre de care am avut parte de când alerg. Am ajuns pe o porțiune cu zăpadă si am avut de ales – cobor pe trail sau mă duc prin zăpadă. Hm, dificilă alegere. Not!

 

M-am asezat frumos pe fund si m-am dus la vale ca pe derdelus mai bine de 50 de metri, chiuind de veselie împreună cu o altă alergătoare. Îmi pare rău că nu a fost nimeni acolo să ne filmeze (desi încă sper să fi fost deasupra noastră drona care a urmărit concurenții). Ar fi iesit o amintire genială.

 

Am mai avut apoi câteva porțiuni cu zăpadă, dar mai puțin abrupte. A fost mai mult decât binevenită si, ca să mai răcoresc motoarele, luam câte un pumn de zăpadă si o întindeam pe brațe, pe picioare, după care băgam câte un bulgăre si în maieu.

 

Toată seria de urcusuri si coborâsuri a fost interesantă. Cel puțin pentru mine a fost interesant să mă observ. În total au fost 8 vârfuri mai înalte pe care am urcat. Pe câteva dintre ele erau si susținători sau voluntari. Pe unele urcări îmi era atât de greu încât îmi venea să înjur. M-am ferit de cuvântul cu f, însă, pentru că e acelasi în catalană.

 

Din cauza altitudinii, cred, simțeam picioarele grele, o usoară apăsare pe plămâni si foarte vag parcă aveam starea aceea de ameteală pe care o avem când hiperventilăm. Deci totally high 🙂

 

Pe de altă parte, aveam un cer perfect senin, zero copaci sau tufisuri si a fost senzațional să alerg cu asemenea privelisti. Pirineii Orientali, cu vârfurile si văile lor – într-o parte Catalonia si în cealaltă Franța, m-au făcut să mă simt norocoasă. Atât de bine se vedea totul la orizont, încât îi vedeam pe concurenții din față, la două vârfuri distanță de mine. Asta m-a făcut să mă simt înceată.

 

Cred că energia pe care mi-au dat-o privelistile a contribit la următoarea surpriză, faptul că am alergat aproape toate porțiunile de pe creastă (mai puțin cele în urcare, evident). Nu-mi venea să cred că după atâta stres pe genunchi si cvadricepsi încă pot să țopăi pe vârfuri de pe o piatră pe alta. Dar am avut un moment în care mi-am dat seama că eram în genul de loc în care mi-ar fi venit să alerg si dacă as fi fost acolo doar pentru plimbare.

 

Altfel, catalanii mincinosi veniți la susținere mi-au zis la un moment dat că de aici “solo hay baixada“, doar 5 km la vale. Mare mi-a fost surpriza când am văzut că mai aveam două vârfuri de urcat. Ostia!

 

nuria3

 

Până la urmă a venit si coborârea finală, când am depăsit un pic, pentru că mă odihneam, iar pentru alergat la vale încă aveam resurse. Am depăsit inclusiv două persoane care se accidentaseră pe porțiunea aceea si se opriseră, iar după ce m-am asigurat că sunt ok, am mers mai departe. Din păcate, fix pe ultimul kilometru mi-a venit si mie rândul. Am călcat strâmb, m-a fulgerat o durere vreun minut, dar după o scurtă pauză am continuat să alerg mai încet si mai atent.

 

Eram încălzită si nu mă mai durea foarte tare, dar se pare că m-am procopsit cu prima mea (si sper, ultima) entorsă. Nu e foarte gravă, din fericire, si medicul mi-a dat cam o săptămână de pauză.

 

La capitolul echipament mi se pare că am ales foarte bine, ținând cont de soarele arzător si de traseul pietros. Am alergat cu Salomon S-Lab Wings 8 Racing (si am văzut că foarte, foarte mulți dintre concurenți aveau aceiasi pantofi ca mine), cu tricoul alb (ca să nu atragă soarele) Trailrunner Sleeveless Tee si pantalonii scurți Salomon Agile Short, foarte light. Am cărat apa, mâncarea si foița impermeabilă în vesta Salomon S-Lab Sense Ultra 8 Set.

 

N-am avut la mine ochelari de soare si bețe. Ambele mi-ar fi făcut viața mult mai usoară. În schimb, am avut foița impermeabilă, obligatorie (din cauza surprizelor care pot apărea la altitudine, desi după cum arăta vremea, erau sanse zero să avem nevoie de ea, asa că mulți nu au luat-o). Pentru că am fost avertizată că sus poate fi frig sau vânt, mi-am cumpărat o pereche de mâneci de alergare pe care chiar le-am cărat degeaba. Mi-as fi dorit măcar o briză, m-am rugat mult pentru ea, dar n-am avut parte.

 

 

Ca impresie generală, traseul mi s-a părut o combinație de Făgăras (x2) cu Retezat. A fost o cursă foarte competitivă, cu atleți profesionisti renumiți la start, iar ambele locuri I au mers la sportivi din Team Salomon Spain. Cursa feminină a fost câstigată de Laura Orgue (2h 52min), care cu o zi înainte a participat si a câstigat si concursul vertical (6 km cu 1580m D+). La masculin a câstigat Jan Margarit Sole, cu 2h 18min. Amândoi sunt de asemenea câstigătorii editiei de anul trecut.

 

După finish, ca de obicei, n-am avut nicio poftă de mâncare. Am reusit să mănânc doar pepene si să beau două pahare de bere de sete, dar apoi m-am forțat să mănânc si niste carne, nuci si ciocolată.
Mi-a plăcut si atmosfera foarte mult. Erau mulți concurenți veniți cu familiile, cu prietenii, stăteau relaxați la bere înainte si după concurs, punctele de alimentare erau pline de pepeni, dulciuri, butifarra si câte si mai câte, aveau mese de masaj, era o curățenie exemplară peste tot si un aer de vacanță la munte.
Vreau să le mulțumesc organizatorilor pentru atenția cu care m-au tratat, cu toate informațiile, rezervările si detaliile logistice de care am avut nevoie, Corneliei David pentru recomandarea de a alerga aici, Salomon România pentru susținere, tuturor celor care m-au ajutat cu sfaturi, încurajări, recomandări, apă pe traseu si, desigur, ție, pentru că ai citit cu răbdare povestea până la final.

 

Iar dacă ai vreodată ocazia să faci Olla de Nuria, în mers sau în alergare, nu sta pe gânduri.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *