S-au făcut 10 ani de când am primit prima şi singura scrisoare de dragoste de la un băiat. Poate au fost şi altele, dar aia e singura de care îmi amintesc – scrisoare pe hârtie, primită în plic, cu timbru.
M-am apucat să o caut şi n-am mai găsit-o. Am găsit bileţele şi felicitări care m-au făcut să zâmbesc, poveşti, semne de exclamare şi puncte de suspensie, dar nu şi scrisoarea datată 17 septembrie 2003.
În plicul ei, acolo unde credeam că o s-o găsesc, era ciorna răspunsului meu – câteva fraze mâzgâlite cu scrisul meu care n-a luat niciodată mai mult de 9 la caligrafie. Nu vă închipuiţi ce dulcegării aveam în repertoriu. M-am amuzat mai ales la gândul că am trimis răspunsul scris cu pix din acela cu gel roz, cu sclipici. Şi mai era şi parfumat. Cine zice că nu şi-l aminteşte ori minte, ori n-a copilărit în anii ’90.