Marathon 3200 – Cracking Romania’s toughest mountain marathon

What is it that makes your heart beat fast, your mind wander and your feet dance nervously?

What is it that brings hundreds of runners each year at the start of Marathon 7500, for the last 10 years?

It’s probably a mix between the beauty of Bucegi mountains, the difficulty of the team races, and the people that write the story. And especially about that one person that you team up with.

Citește mai mult

Marathon 7500 văzut de pe margine

Varful Omu

 

 

“De dimineață-n zori de zi
Se coboară îngerii”

 

A trecut o săptămână de la Marathon 7500 și tot nu pot să-mi scot Phoenix-ul din cap. Nici senzația pe care o aveam în mașină, în drum spre Peștera, când îmi aminteam de treptele acelea de lemn de lângă mânăstire şi cum abia le mai alergam anul trecut cot la cot cu Cristina Cecan, ca pe cireaşa de pe tortul celor 45 de km. Nod în gât.
 
Când nu poți alerga, faci ce poți ca să-ți ții mintea și picioarele ocupate cu altceva. Așa că eu mi-am pus toată energia în rolul de spectator la cursă și suport pentru cei care chiar au tras.
 

Joi am ajuns destul de devreme la base camp, în Peștera – doi concurenți (Cristina și Andrei, echipa Blue Skies) și doi accidentați veniți ca suporteri. Ne mânca în talpă pe amândoi privind cu jind cum își pregătesc ceilalți echipamentul pentru alergare.
 
Am avut timp să socializez cu alergătorii, cu prieteni de care îmi fusese dor, să instalăm corturile și să observ tensiunea aceea din aerul răcoros din seara precedentă startului. Alergătorii știu despre ce vorbesc – golul din stomac când te uiți cum se lasă întunericul peste munte, lumea mai vânzolește un pic și se pregătește de culcare devreme, corpul e în expectativă și știi că mai sunt câteva ore până începe nebunia. Îmi place mult, e ca un drog de emoții pe care deja știu să le declanșez cât de cât controlat și le savurez. Deși odată pornite, e mai greu să le opresc și mă prinde startul făcând exerciții de respirație. Da, îmi fusese dor de asta.
Citește mai mult

Trasee montane de o zi: Prima ninsoare la Mălăiești

cabana-malaiesti

 

Una dintre cele mai frumoase drumeții montane făcute anul trecut a fost la Mălăiești. Din păcate, a fost chiar în weekendul în care am aflat că am pierdut câțiva oameni dragi în Colectiv. Potrivirea a făcut să mă întorc acolo după exact un an, urcând tot cu gândul la ei, dar cu mai multă pace în suflet.

 

Cabana Gura Diham – Mălăiești e un traseu perfect de făcut în orice anotimp. De fapt, în fiecare anotimp, pentru că e atât de diferit de fiecare dată. Acum un an am prins peisaje de toamnă cu frunze colorate și a fost ca-n povești.

 

Am plecat atunci spre casă cu gândul să revin iarna, dar habar n-aveam că am să mă întorc peste fix un an și că va fi deja iarnă. Nu se pune scurta vizită din timpul Maratonului 7500 din vară, pentru că n-am petrecut mai mult de 5 minute acolo, doar cât să iau apă de la izvor.

 

Poți face traseul Cabana Diham – Mălăiești și înapoi în aceeași zi sau poți rămâne peste noapte la cabană. Există camere cu mai puține sau mai multe paturi, dar cel mai bine e să suni și să vezi dacă sunt locuri libere pentru grupul cu care mergi.

Citește mai mult

Singură pe munte

bucegi

 

Am să fac o mărturisire. Nu e deloc o noutate pentru cine mă cunoaște mai bine, dar pentru că în ultima vreme văd că nu mă mai citește doar mama, simt nevoia să clarific. Sunt varză la orientare.

Atât de varză încât acum câțiva ani m-am rătăcit în orașul natal, în drum spre cinematograful aflat la cel mult 1 km de casa mea și la care fusesem de o mie de ori. Varză rău.

Pentru un alergător montan, asta nu e cea mai minunată dintre calități. M-am rătăcit de atâtea ori la concursuri, încât ideea de a fi prima mă sperie – eu după cine aș alerga dacă n-ar fi nimeni în fața mea?

Norocul meu e că la alergări sunt mereu oameni înainte, traseele sunt marcate și mai sunt voluntari care să-mi arate încotro. Dacă nici când sunt relaxată nu reușesc să-mi găsesc calea, darămite când sunt concentrată la alergat și fixat peisaje pe retină.

Citește mai mult

7500 de emoții

7500 - 3

 

 

Istoria se repetă. Retrăiesc emoțiile pe care le-am avut anul trecut în legătură cu Maratonul Piatra Craiului, doar că de data asta sunt pentru Maraton 7500.

La fel ca atunci, tot anul am zis că nu e un concurs pentru mine, că e prea greu și că n-am ce căuta acolo. Cu toate astea, la fel ca atunci, pe ultima sută de metri m-am înscris. Cu o săptămână înainte de start, emoțiile au început. La fel și ideile de răzgândire.

De data asta, totuși, emoțiile sunt mai mari, parcă direct proporționale cu distanța și diferența de nivel. Numai gândul la 45 de kilometri, cea mai lungă distanță parcursă vreodată într-o competiție, cu 3200m diferență de nivel, mă face să aud picioarele strigând “Nuuuuu!”. Traseul de Hobby (ce nume!) la care m-am înscris ajunge de două ori pe Vf. Omu și are o urcare pe Bucșoiu unde știu că o să încep să regret gândul amarnic care m-a împins să mă bag în așa ceva.

Ce diferă e faptul că la 7500 cursa se face în echipă și că, pentru prima dată în istoria alergărilor mele montane, am făcut o tură de recunoaștere a unei porțiuni din traseu înainte de concurs.

Citește mai mult