Singurul lucru mai plăcut decât să suferi la o competiție e să-i vezi pe alții suferind, în timp ce tu stai pe margine. Cu ideea asta în cap am plecat sâmbătă dimineață spre Mogoșoaia, intrată pe deplin în rolul meu de staff tehnic pentru prietenul meu, care participa la primul său triatlon.
După ce și-a amintit să ia și wet suit-ul (ups) am plecat liniștiți și semi bucuroși de soarele care prevestea să se transforme în arșiță.
La Mogoșoaia am ajuns printre primii. Leșinam după o cafea și n-aveam de unde să ne luăm. Am mers în zona de tranziție, am inspectat puțin și zona de start de la înot și m-am mai bucurat o dată în sinea mea că nu trebuie să înot în lac. Am chestia asta cu algele și rădăcinile în apă mâloasă, de nici nu zici că sunt de la Dunăre.
Lumea a început să se adune și la 9.30, la ședința tehnică, erau o grămadă de cunoscuți. Cercurile triatloniștilor se intersectează cu ale alergătorilor, mai ales în cazul celor care fac ștafeta de alergare la triatloane.
Startul la înot mi s-a părut momentul cel mai palpitant și cel mai diferit față de ce am văzut până acum. Au sărit în apă mai întâi elitele, apoi restul. De pe margine, nu mi se părea că înoată ca sportivii pe care îi admir eu la bazin, cu mișcări elegante. Din contră, mi se părea că am în față zeci de oameni scăpați de pe un vapor în flăcări, care încearcă să se salveze. Unul dintre ei, din coada plutonului, a și strigat după ajutor. Nu cred că a ieșit din concurs, dar a avut nevoie de câteva pauze pe traseu.