Povestea Andreei Chelaru poate fi una tristă. Era unul dintre cele mai promițătoare tinere nume din gimnastica românească în 1999, la 14 ani. Însă în timpul unei sărituri Tsukahara, a căzut. Secunda aceea pe trambulină a fost ultima în care și-a mai simțit picioarele.
A fost un șoc. O vreme a crezut că se va face bine. Că o factură de coloană e ca atunci când îți rupi o mână, cum ar crede orice copil de vârsta ei. Cu timpul, însă, speranța s-a transformat în revoltă, apoi în resemnare. Dar acum, la 16 ani după accident, într-o scurtă discuție pe Skype, am cunoscut-o pe Andreea cea veselă și optimistă, care găsește motive de fericire în tot ce o înconjoară.
“Când eram în dureri, țin minte că o întrebam mereu pe mama când mă fac bine”, mi-a povestit ea.
Îi tremură vocea când își amintește de acel antrenament și de podiumurile la care antrenorii Octavian Belu și Mariana Bitang o făcuseră să viseze.
După două operații consecutive, medicii au ajuns la concluzia că nu se mai face bine. Cel puțin picioarele ei, nu. Iar până să reușească să-și folosească mâinile, a fost nevoie de câțiva ani de recuperare.
Mi-ar fi plăcut să o cunosc personal pe Andreea, dar întâlnirea noastră a fost doar virtuală, pentru că locuiește în Zărnești. Acolo îi are alături pe mama și pe fratele ei mai mic, de numai zece ani. Îi mai țin companie și copiii cărora a început să le predea lecții de engleză. În rest, își petrece timpul cu fratele ei, pe care îl ajută la lecții, sau cu exercițiile de recuperare. “Corpul uman e făcut să se miște”, spune ea.
Citește mai mult
