Vall del Congost Marathon 2018 – Setting season’s expectations

Every race is a learning experience and an exam at the same time. You get to see how your mind and body react to the distance, speed, and elevation. You get to see how your quads feel in the first 30km and how they feel after km 40.

You learn how your stomach handles food and how it handles gels. You get to hear your mind speaking, your body feeling alive. And you learn how a different pace, different weather, or an unexpected detail in the competition can turn things around completely.

Plus, you get to live a totally different experience as you adjust all these variables.

For me, doing Vall del Congost 43km race with more than 3000 positive elevation gain was an opportunity to test myself:

– Can I run this distance and elevation so early in the season, after my 5 month break last year?

– Can I handle it well if it’s been almost a year since I’ve run this distance (EcoMarathon 2017, and that was actually shorter and less elevation)

– On a scale from 0 to 10, how crazy am I for signing up for my first 50K in May, at Transylvania 50?
but also, a very interesting question/lesson was:
Can I run it without being competitive, take it just as a training and not sacrifice my legs and liver on the rocky hills of Aiguafreda?
So that was the plan: run slowly, as a test, and enjoy the race and the lessons.
My friends who suggested this race also took me to two trainings, first doing the first half and then the second half of the route. I realized I had totally underestimated it and after the training I understood why everyone says about Vall del Congost that it’s one of the toughest races in Catalunya.
I should have realized that before, because it’s a competition that used to be part of the international circuit and now it’s the only race in Catalunya that offers points for the World Trail Running Championships. So you can imagine it’s a very attractive event for pro runners.

Race day

Aiguafreda, where the race starts, is a one hour drive away from Barcelona, so I had to wake up at 4.30 am on Sunday morning, to make it in time for the 7am start.
At the start line I met some of my training friends – some of them running, and others who were there to cheer for us and take photos. Also, I saw some of the top runners in Catalunya there, probably for the beauty of this race, the relatively big prize money and of course, the points.

What I loved about Vall del Congost race

– Refreshment points every 5 km. I didn’t have to carry a vest, I had a belt with a soft flask inside, two Raw Bite bars that I didn’t even eat, and two gels. You can go light.
– All the points were signaled in advance and after: “100m to Refreshment point number X” and “End of the refreshment zone” (with a nice garbage bag to throw the orange and banana pills and whatever else we had taken).

– A big plus point, compared to most races I’ve been to, is that they don’t require a compulsory list of equipment. You decide for yourself what you’re going to take with you during the race, at your own risk.

Citește mai mult

Marathon 7500 văzut de pe margine

Varful Omu

 

 

“De dimineață-n zori de zi
Se coboară îngerii”

 

A trecut o săptămână de la Marathon 7500 și tot nu pot să-mi scot Phoenix-ul din cap. Nici senzația pe care o aveam în mașină, în drum spre Peștera, când îmi aminteam de treptele acelea de lemn de lângă mânăstire şi cum abia le mai alergam anul trecut cot la cot cu Cristina Cecan, ca pe cireaşa de pe tortul celor 45 de km. Nod în gât.
 
Când nu poți alerga, faci ce poți ca să-ți ții mintea și picioarele ocupate cu altceva. Așa că eu mi-am pus toată energia în rolul de spectator la cursă și suport pentru cei care chiar au tras.
 

Joi am ajuns destul de devreme la base camp, în Peștera – doi concurenți (Cristina și Andrei, echipa Blue Skies) și doi accidentați veniți ca suporteri. Ne mânca în talpă pe amândoi privind cu jind cum își pregătesc ceilalți echipamentul pentru alergare.
 
Am avut timp să socializez cu alergătorii, cu prieteni de care îmi fusese dor, să instalăm corturile și să observ tensiunea aceea din aerul răcoros din seara precedentă startului. Alergătorii știu despre ce vorbesc – golul din stomac când te uiți cum se lasă întunericul peste munte, lumea mai vânzolește un pic și se pregătește de culcare devreme, corpul e în expectativă și știi că mai sunt câteva ore până începe nebunia. Îmi place mult, e ca un drog de emoții pe care deja știu să le declanșez cât de cât controlat și le savurez. Deși odată pornite, e mai greu să le opresc și mă prinde startul făcând exerciții de respirație. Da, îmi fusese dor de asta.
Citește mai mult

Eugeni Gil, Team Salomon Spain: Kilometers are the key. To run a marathon, practice a marathon

eugeni-gil

 

 

Eugeni Gil, unul dintre recruții relativ noi din Team Salomon Spain, are doar 23 de ani, dar știe foarte bine ce vrea – să devină alergător profesionist de curse montane. Anul trecut a făcut o schimbare majoră de stil de viață si s-a mutat în creierii Pirineilor ca să se poată antrena ca la carte, cu cât mai mult volum.

Eugeni este, de câțiva ani, factorul surpriză în peisajul alergărilor montane din Spania, după ce a câștigat competiții celebre, cum ar fi Maraton Cap de Creus, terminând cursa înaintea unor sportivi renumiți.

Am stat de vorbă cu el și am descoperit un tânăr modest, dar hotărât, care își alimentează efortul cu dragostea pentru munte.

Citește interviul de mai jos dacă vrei să afli cum se antrenează un sportiv de top internațional, care sunt sfaturile lui pentru cei aflați la început și cum se vede peisajul tot mai colorat al alergării montane din fața panglicii pe care scrie Elite.

 

*Am lăsat interviul în engleză ca să transmit cât mai clar micile subtilități, dar dacă îmi spuneți că e nevoie de o traducere, o pot face.

Citește mai mult