Nu știu alții cum sunt, dar când vine vorba de vreme, știu exact ce îmi place și ce nu. Dar asta nu-mi face viața mai ușoară. Poate din contră. Încep să cred că simplul fapt că am acest scenariu perfect în cap mă face să sufăr într-o anumită măsură de câte ori condițiile perfecte nu sunt îndeplinite.
Tag: vreme
Cum a fost la EcoMarathon 2015 – cea mai frumoasă cursă și drogul alergării montane
Play & read – coloana sonoră care m-a ținut în priză pe traseu
Cel mai puternic drog legal, absolut sănătos și chiar recomandat este alergarea montană. M-am convins de asta după 42 de kilometri alergați pe dealurile din Moeciu, pe 2400 diferență de nivel, la cea mai intensă alergare din viața mea de până acum, numită oficial Ecomarathon 2015.
Așa îmi explicam eu plăcerea energia nebănuită și viteza cu care continuam să alerg pe finalul maratonului, după o cursă istovitoare și mai ales după faimoasa urcare abruptă de 2 km din a treia buclă a maratonului. Eram pur și simplu într-o stare de extaz, alergând cu viteză pe o potecă îngustă, cu Bucegii imenși și plini de zăpadă în stânga și o vale cu case pierdute printre păpădii, în dreapta. Îmi imaginam că așa trebuie să se manifeste și drogurile puternice și îmi venea să râd când mă gândeam ce-or spune despre mine alergătorii din spate, care mă vedeau cum planez cu brațele deschise când bătea vântul din față.
Indiferent ce am face, starea în care suntem e cea mai importantă. La un moment dat, nu se mai pune problema de rezistență la efort, ci de o stare de bucurie pentru ce se întâmplă exact în acel moment. Flux. Am alergat EcoMarathonul cu zâmbetul pe buze și chiar cu chef de dans, pe urcările mai dificile, când îmi puneam căștile.
Hai să vă povestesc cum a fost cursa, de la nivelul meu, dar țineți minte că a fost primul meu maraton montan și că, pentru concurenții favoriți, cei care s-au dus pentru performanță, probabil a fost destul de diferit.
Before
Cu vreo două zile înainte de alergare, m-au cuprins emoții mai mari decât la BAC. Măcar acolo învățasem lecțiile, dar de data asta eram la prima mea alergare montană și nu știam la ce să mă aștept. Degeaba îmi spunea Monica să mă relaxez, că e fezabil. N-aveam deloc încredere în mine.
Nici n-am fost în stare să împachetez cum trebuie. Mi-am luat mai multe tricouri și mai mulți pantaloni, pentru că nu mă hotăram cu ce să mă îmbrac. Până la urmă, am alergat cu un tricou vechi și colanți până la genunchi, o alegere foarte bună, deși mi-a lipsit o geacă la Cheile Grădiștei, când a început ploaia. (am descris echipamentul complet la finalul articolului)
La inalbit zapada, tovarasi!
Mi-am petrecut patru ani din minunata tinerete la liceul militar din Breaza. Un mic orasel-statiune cu aer curat, brazi inalti, vile de vacanta, un teren de golf si vreo doua chioscuri. Si un liceu militar cu 400 de elevi in uniforma, care ascultau de cateva zeci de profesori si ofiteri.
Un liceu ca oricare altul: cu Ganga, cenaclu, olimpiade si flotari. Numai ca acolo, totul era mai mult. Mai multa carte, notele trebuiau sa fie mai mari, mai multe ore de sport, mai multa organizare. Cand venea iarna, pana si zapada era mai multa si apa rece era mult mai rece.