Primiti cu cutremurul?

N-am dormit bine azi noapte. A fost seara de karaoke in clubul de vizavi si s-a auzit numai Directia 5. Pe la 4 dimineata s-a lasat si cu bataie si sticle sparte. Pe la 5 a inceput sa circule tramvaiul. Fix pe sub capul meu, aflat la un metru de fereastra, aflata la 30 de metri de linia de tramvai. Unul se ducea: tudum-tudum-tudum si altul venea: tadam-tadam-tadam. Din cand in cand mai claxonau. Insistent. 

De fiecare data cand treceau, se zgaltaia mobila. Geamurile de la usi incepeau sa tremure, iar scaunul patina pe parchet. N-am putut sa inchid un ochi. Cand aveam senzatia ca incep sa atipesc, trecea tramvaiul. 

Si imi era si frig. Printre ramele de lemn vechi cu vopsea grena cojita trecea vantul. Degeaba ma infofoleam si dadeam centrala la maximum, ca nu se simtea. Era ger in casa. 

Geamurile mele de la etajul doi n-au putut bloca zgomotul facut de masini, de tramvaie, de betivi, de club si nici frigul.

Asta ar fi putut fi jurnalul meu zilnic pana acum jumatate de an. Pe vremea aia, stateam intr-un bloc cu bulina de langa Biserica Armeneasca. Jumatate din populatia strazii locuia abuziv intr-o singura casa, si aia pe jumatate daramata, iar mie imi era frica sa vin singura acasa seara. Dar nu eram sigura daca ar trebui sa pun problema asta inainte de “se surpa balconul”, “cade tencuiala” si  “se zgaltaie blocul”. Parca nu-mi venea sa cred ca tocmai maine si tocmai pe mine o sa ma prinda cutremurul acasa.

Din pacate, consolidarea blocurilor vechi nu e o prioritate. Ca multe alte lucruri pentru care exista bani, pisica se paseaza din curte in curte si nimeni nu e responsabil.

Vlad Ursulean a facut un film despre sensul vietii atunci cand astepti sa fii ingropat sub daramaturi. E fain, bine documentat si arata o atitudine putin surprinzatoare a celor care locuiesc in blocurile cu bulina: nu numai ca nu stiu ca li se poate darama casa oricand, dar pot sa garanteze “cu viata” ca nu va veni niciun cutremur.