Sunt in al doilea an de mers pe bicicleta la serviciu. A se citi “sunt in al doilea an cand merg pe bicicleta la serviciu daca e vremea ok, daca n-am cine stie ce drumuri de facut dupa program si daca am chef” :). Dar anul asta am avut mult mai mult chef, asa ca de ceva timp o tot aduc pe Rozica la serviciu, de au inceput colegii sa ma intrebe daca am semnat si pentru ea in condica. Iata ce am invatat vara asta, pedaland:
Post lung, dar la subiect
1. Bucurestiul e un oras frumos. Desi e plin de muncitori care sapa in asfalt, de caini si de oameni necajiti, cand iti ia doar cateva secunde sa treci pe langa toate lucrurile astea, nu mai par atat de rele. Din contra. Mie imi pace sa explorez, asa ca m-am bagat pe toate stradutele necunoscute din cartier, am gasit rute diferite de a ajunge la destinatie si am descoperit case cochete, magazine cu tot felul de bunatati, stradute linistite pe care rareori trece cate o masina si curti din care ies pisici pe banda rulanta, mereu altele.
2. Pedalatul e relaxant. Daca inainte ma urcam pe bicicleta cand aveam chef de putina adrenalina prin trafic, acum ma urc cand vreau sa ma relaxez. A crescut in mine o groaza de RATB, de imbulzeala si de mirosul de naftalina venit odata cu toamna. Cand trec pe bicicleta pe langa Herastrau si trotuarul e liber, bag viteza si-atunci simt tot mirosul ala de frunze ingalbenite adus cu forta de vant spre obrajii mei. How romantic 🙂
3. Pietonii nu se uita. Uneori merg pe pista pentru ca ocupa tot trotuarul. Alteori pentru ca vad liniile galbene trasate si au impresia ca Dumnezeu le-a desenat lor drumul cel mai scurt. Oricum ar fi, pietonii nu se uita in jurul lor, indiferent daca merg pe pista sau nu: gesticuleaza, ti se baga in fata bicicletei si iti striga sa mergi pe strada, se uita la cer, la pasari. la orice altceva decat la drum. Dar recunosc ca m-am trezit si eu de cateva ori mergend agale pe pista pana m-am prins si m-am deplasat intr-o parte. Asa am invatat ca trebuie sa merg incet si atent, pentru ca nimeni altcineva nu o mai face.
4. Soferii nu se uita. In drum spre serviciu am sensurile giratorii de la Aviatorilor si Arcul de Triumf si o trecere de pietoni in care soferii au intermitent. Asta inseamna ca ar trebui sa opreasca daca vad pietoni. Dar cand esti pe doua roti si e pista de biciclete care traverseaza bd. Kiseleff, nu se uita nimeni la tine. Better safe than sorry.
5. Ploaia nu musca. Cand e frig si ploua, sa iei bicla pare un gand horror. Dar daca te imbraci cum trebuie (o haina mai groasa, o palarie sau ceva cu gluga, eventual o pelerina), ajungi mai uscat la destinatie. Scazi tot timpul ala pierdut in statia de autobuz, in ploaie, scazi apa care iti intra in ghete si, mai ales, scazi aglomeratia umeda si mirositoare din RATB, de care povesteam mai sus.
6. Pistele sunt o bataie de joc. Domnii de la Primarie inaugureaza din cand in cand cate doi-trei kilometri de pista numai ca sa aiba de ce sa cheme presa. In fata restaurantului Trattoria Roma din Dorobanti, pe pista de biciclete, sunt trasate locuri de parcare. Frumos, cu vopsea alba. Cativa metri mai incolo, e ditamai ghereta de bilete in centrul pistei. Drumul e cam asa: trotuar, pista, locuri de parcare pe pista, X5 parcat aiurea pe pista, pista care se termina in bordura de 20 de cm, trecere de pietoni, pista care incepe din bordura de 20 de cm, ghereta de bilete, stalpi, pista care trece prin statia de autobuz, pista care se termina din senin. Rozica e semicursiera si nu prea ii pica bine bordurile.
7. Nu mai compara cu ce ai vazut afara. Daca ai fost vreodata in Amsterdam, in Copenhaga sau printr-un alt oras bicycle friendly, mersul pe bicicleta in Bucuresti pare ca sofatul in Pakistan: nu exista reguli si nici interes pentru un sistem de piste sau benzi speciale. Asa ca nu mai compara cu ce ai vazut pe afara, ca risti sa intri in depresie.
8. Suntem din ce in ce mai multi. In unele seri vad grupuri de biciclisti mergand pe strada, fara stres si imi creste inima cand ma gandesc ca soferii n-au cum sa ii ignore.
9. Suntem politicosi unii cu altii. Observ o gradatie variabila in nivelul de politete al participantilor la trafic. Sa traduc: anul trecut auzeam tot felul de chestii de la soferi, desi mergeam cuminica pe bucatica mea. Anul asta s-au mai potolit, dar au devenit mai suparati pietonii. Unul singur m-a fortat sa pun frana brusc in spaele lui, dupa ce l-am claxonat si nu s-a hotarat daca se da in stanga sau in dreapta pistei pe care mergea. M-am scuzat, dar mi-a zis el ca nu e cazul, ca e vina lui ca merge pe acolo 🙂 In rest, o gramada de alte biciclete care o admira pe Rozica si ii fac loc la trecerea de pietoni.
Voi ce credeti despre biciclitul prin Bucuresti? Sport extrem sau zen? Cine mai merge pe bicla sa ridice mana si sa isi propovaduiasca invataturile!
Pozele sunt facute de mine iarna trecuta, in Lund si Copenhaga.
Singurul lucru la care am ceva de spus este că mi-e mult mai teamă de taximetrişti decât de ăia de la RATB 🙂
În rest, pistele nu sunt piste, sunt nişte chestii desenate în bătaie de joc pe trotuar, iar mersul cu bicicleta prin trafic este, da, ca şofatul prin Pakistan :))
Si mie imi e putin frica de taximetristi si de autobuze, dar nu la fel ca la inceput, cand chiar imi tineam respiratia daca trecea vreunul pe langa mine 😀
:))
Mneah, cu ăia trebuie mereu atenţie, oricum.