Clasa a 8-a se termina si vara abia incepea. Era prin iunie si se simtea toropeala cu iz de balta in toata Tulcea. Astia erau factorii externi. Factorii interni erau apropierea examenului de capacitate si a admiterii la liceu. Era aglomerat, dar liniste in universul meu.
Asta pana cand a aparut un nou factor extern cu implicatii interne. Unul cu care imi placea sa stau de vorba, cu care ma intalneam absolut intamplator prin oras si care facea toropeala si mai greu de suportat. Ce mai, uitasem complet de Istoria Romanilor si de culegerea de matematica. Era ceva nemaivazut, nemaipomenit.
Atat de nemaivazut incat, dupa ce mi-a servit drept pretext o invitatie la strand cu toata gasca de prieteni de atunci, i-am dat singurul numar de telefon mobil din casa: numarul mamei. Din momentul ala au inceput numaratoarea si intrebarile: au trecut cateva ore, oare ma suna? Oare imi da vreun mesaj? Oare arat grasa in costum de baie?
Pana la urma, in seara aia am primit un mesaj. Era o invitatie la un suc intre patru ochi la care trebuia sa raspund. Numai ca drepturile mele asupra telefonului mamei erau limitate, asa ca si raspunsul trebuia sa vina intr-o forma ingenioasa: “un bip daca nu, doua daca da“. Alte variante nu erau. Nu exista “nu acum, dar maine”, “da, dar numai daca …” sau “mi-ar placea, dar nu pot pentru ca…”.
Cica a durat enorm pana la al doilea bip, desi eu tin minte ca le-am dat unul dupa altul.
Tot la capitolul comunicare incifrata, cand ajungeam la locul de intalnire dadeam un bip ca sa anunt. Dadeam doua bip-uri daca prietenii cu care ma vedeam intarziau si voiam sa le transmit sa se miste mai repede. Si stiu ca in liceu aveam un admirator care imi dadea bip din ora in ora, la fix 🙂
Voi ce limbaj codat aveati prin bip-uri pe vremea cand Cosmote inca nu lansase cartelele cu 2000 de minute?
PS: Mai gasiti in comentariile de aici cateva exemple de “cod morse al prieteniei”, cum ii zice katairobi.
Eu n-am avut telefon mobil pana la 18 ani, asa ca atunci cand voiam sa ma intalnesc cu cineva sunam de pe fix.
Sau stabileam intalnirea dinainte. Si in caz de ratacire (nu se punea problema), era un oras mic si sooner or later era imposibil sa nu ne intalnim.
:)) Amuzanta asta: iesim toti in oras, nu conteaza unde, ca oricum ne intalnim.
Poftim una siropoasa: schimbai numarul consortului in agenda, astfel incat de fiecare data cand iti dadea bip, pe ecran aparea “Te iubesc”.
Ah, siropeli 🙂 Pe asta nu o stiam.