Vă povesteam în episodul anterior că doamna Gina era pusă pe fapte mari. Nu tu soţ, prietenul nu se mai întorsese de la non stop, iar în fiecare seară cobora la masă cu un bidon de ţuică şi unul de vin. Că doar suntem în concediu!
Era şi generoasă – când îşi turna în pahar, le turna şi celorlalţi. Iar când avea chef de dans, n-aveai de ales. Misiunea ei era să facă pe toată lumea să se simtă bine. Şi chiar reuşea. Pesemne că i-a fost mai greu cu mine şi cu Gabriela, prietena mea. Eram singurele mai tinere din grup şi ne cam făceam de cap departe de doamnele şi domnii binişor trecuţi de vârsta părinţilor noştri.
Fraierele de noi nici nu bănuiau că ea avea un plan pus la punct nemţeşte pentru cojoacele noastre. Şi acest plan îi implica pe Ali şi Caner, fiul şi nepotul patronului hotelului unde eram cazaţi. Ăştia doi, de vârsta noastră, ne cam dădeau târcoale. Toată ziua erau cu “güzel madam” după fundu’ nostru. Vă e frig, vă e cald, unde ieşiţi diseară? Degeaba.
Păi ce, noi n-avem prieteni? Dar suntem în concediu!
Într-o seară, nu ştiu cum se face, dar planetele doamnei Gina s-au aliniat: a decretat petrecere în lobby după cină, cu prezenţa obligatorie. Eu şi Gabriela ne-am chinuit toată dimineaţa – cum mama naibii ieşim noi din hotel diseară pe şustache, fără să ne salte careva la un dans din buric?
Gătite, aranjate, am coborât scările în grabă, fără să ne uităm peste umăr, de teama nefericitului eye contact. Când credeam că am scăpat şi eram la doi metri de uşă, hop!, doamna Gina.
– Feeetelor. Vaaai…Ce faceţi? Haideţi cu noi la dans.
– Ah, nu, lăsaţi. Mulţumim, dar nu putem.
– Cum să nu puteţi?! Ia uitaţi aici – şi-i adună pe cei doi Cassanova otomani – ăsta e Ali, student în Ankara şi ăsta e Caner, student în Istanbul (pe un ton de parcă îi prezenta la premiile Oscar). Beţi şi voi un pahar, faceţi un dans, ia uitaţi ce distracţie e aici. Fetelor, fiţi şi voi nişte gazde bune… (la replica asta am căscat ochii de parcă am fi auzit cu ei şi n-am fi înţeles bine ce vrea să zică. Iar otomanii nu înţelegeau nici ei o iotă, dar rânjeau fasolea)
– Nu, doamna Gina, nu se poate, noi avem prieteni acasă…am miorlăit noi, cu o mână pe clanţă.
– Păi ce, noi n-avem prieteni şi soţi acasă?! Hahahaha! Dar suntem în concediu, fetelor! Distractie!
– Haha, doamna Gina! Dar zău, nu putem…
– Aaaa, înţeleg acum, ne face ea cu ochiul. Ieşiţi în oraş cu alţii pe care i-aţi cunoscut aici. Păi atunci mergeţi, mergeţi! Distracţie plăcută, fetelor!, ne-a urat pe un ton complice.
Vreme de beţie
Dacă ăsta era singurul argument pentru a scăpa, l-am acceptat.
Ne-am întors relativ decent în seara aia. Să fi fost 2-3 ceasul şi eram perfect treze. Poate dacă am fi băut şi noi un Pilsener în plus la Irish Pub-ul ăla gălăgios, nu ne-ar mai uimit scena care avea să urmeze la hotel.
Petrecerea deja se terminase, dar mai erau câţiva care nu se dădeau duşi la culcare. Stăteau la o masă şi goleau paharele, deşi erau deja ameţiţi. Doamna Corina îşi freca picioarele pe sub masă cu unul dintre şoferi – şi el, în afara concediului, bărbat însurat. Alta se uita în gol la pahar şi îl tot învârtea.
Mai era şi un nene, un individ căruia nu îi ştiu nici până azi numele real, pentru că toată lumea îl striga Doc. Dar nu prea arăta a doctor. Era un nene de vreo 50 de ani, slab şi scund, cu un tricou din ăla polo subţire, de vezi prin el, albastru cu dungi bleu, cu ochelari heliomaţi şi bermude. Iar pe cap purta mereu o şapcă albă. Costumaţie de mers la piaţă.
Era tăcut; nici nu-l vedeam, nici nu-l auzeam. Dar nu ştiu ce era cu el, că toate femeile din grup care mai fuseseră în excursii cu el se băgau în seamă ca adolescentele. “Vai, Doc, ce smochine mari au ăştia aici”, “Doc, tu mergi la plajă cu noi mâine?”. Nu ştiu dacă le răspundea. Repet – nu-mi amintesc să-l fi auzit vorbind şi, fetelor, jur că nu era genul ăla de bărbat bine la a doua tinereţe care să smulgă suspine. Nu.
În timp ce doamna Corina îşi freca picioarele elegant cu şoferul, una dintre domnişoarele mai tinere, despre care vă povesteam în episodul anterior că voiau să ne facă lipeala mie şi Gabrielei cu Cosmin, i se plângea lui Doc.
– Dar zău că nu-mi funcţionează aerul condiţionat în cameră. Poţi să vii să vezi, dacă nu crezi, i-a servit domnişoara mingea la fileu lui Doc.
– Adică te cheamă la ea în cameră, ce n-ai înţeles, hă hă!, a pasat-o doamna Corina.
Eu mă uitam la Gabriela, ea la mine. Ne-am înţeles din priviri că e cazul să urcăm în cameră. Am dat bună seara şi-am plecat la culcare.
Scrisoarea pierdută
Şi atunci s-a întâmplat. Gabriela era în baie, se demachia cu uşa deschisă, iar eu îmi căutam locul în pat. Dar am auzit ceva foşnind la uşa noastră. Mă dau jos din pat, aprind lumina şi îl văd. Stătea acolo, pe jos, în faţa uşii, unde nu fusese nimic cu 5 minute în urmă. Un bileţel pe care scria: “Te-am căutat. Am vrut să văd ce fel de om eşti. M-am lămurit. Ramona”. Pfua!
Au urmat vreo cinci minute de râs isteric numai la gândul milioanelor de moduri în care bileţelul ăla putea deveni distractiv pentru noi. Ştiam deja că Doc stătea la camera alăturată. A noastră era penultima de pe hol, iar a lui era ultima. Numai că dupa uşa noastră se făcea un fel de grindă şi, dacă nu erai atent(ă), nu îţi dădeai seama dacă mai urma sau nu o cameră. Era clar. Din grabă şi de la prea mult alcool, cineva greşise uşa pentru a doua oară în ziua aia.
Ni se părea că am nimerit într-o comedie şi nu ne venea să credem. Am făcut o grămadă de planuri. Mai întâi voiam să mergem dimineaţa la doamna Ramona, la micul dejun, când era toată lumea adunată şi să-i spunem în gura mare “bileţelul ăsta e al dumneavoastră, nu?” Ce intrigi, ce scandaluri. Apoi ne-am gândit să-l strecurăm sub uşa destinatarului de drept, dar n-ar fi ajutat cu nimic, că ea greşise uşa şi când îl căutase, deci el habar n-avea.
Până la urmă am zis să păstrăm biletul ca dovadă a incredibilei, palpitantei şi telenovelistei noastre vacanţe în Turcia, cu promisiunea că eu o să-mi fac într-o zi blog şi am să spun lumii despre asta.