E o mare mândrie pentru mine să prind câteva cuvinte în limba ţării pe care o vizitez. Pe lângă engleză şi franceză, reuşesc să zic vreo două (la propriu) vorbe în germană, olandeză şi suedeză. Daneza e imposibilă, am reuşit să învâţ câteva cuvinte numai din nişte melodii. Ba chiar, de curând, am învăţat să întreb “ce vrei să mâncăm” în arabă 🙂
Antenele mele recepţionează rapid ce vorbesc cei din jur şi cred că am o înclinaţie – îmi dau seama din context ce înseamnă unele expresii. Adică aşa credeam, înainte să ajung în Turcia…
De când am pus piciorul pe tărâm turc, eu şi Gabriela am încercat să învăţăm frazele uzuale de la băieţii de la hotel (care Gabriela şi care băieţi? Aflaţi în poveştile anterioare). Aşă că toată excursia am fost în tourist mode şi n-a fost mic dejun fără gunaydin înainte. Ce să mai, eram de-ale locului.
Până când, într-o dimineaţă, mergem noi în bazarul de fructe să facem plinul. Era o nebunie acolo – smochine uriaşe, zmeură, struguri, arahide şi alune de pădure, piersici gigant, toate cu gust mult mai intens decât ce găsim noi la piaţă (importate tot din Turcia, desigur).
La marginea bazarului, lângă trotuar, vedem o ţărancă turcoaică, cu batic pe cap şi o plasă mare de smochine alături. Mergem noi şi ne tocmim mai mult prin semne, pentru că nu vorbea boabă de engleză. La final, cu smochinele în sacoşă, turcoaica ne spune “afiyet olsun!”. Noi, de colo “what does it mean?”. “Afiyet olsun, afiyet olsun!”, repeta turcoaica. Am ezitat câteva secunde, dar avea zâmbetul pe buze şi tot repeta fraza, aşa că ne-am dat seama că e de bine. Ba, mai mult – am ajuns noi, în calitate de lingviste închipuite, la concluzia că afiyet olsun înseamnă “mulţumesc” pe limba otomanilor.
În ziua aia, toţi vânzătorii de apă şi îngheţată, toţi binevoitorii care ne explicau cum să ajungem de la plajă până la cea mai apropiată terasă, toţi au fost binecuvântaţi de noi cu un călduros “afiyet olsun” la final. Şi îl ziceam cu convingere, de parcă aşa am fi zis “săru mână” de când ne ştim. Ridicau ei spânceana, unii zâmbeau, dar noi ne umflam şi mai tare în pene. Asta până când am întrat într-un magazin să cumpărăm nişte pâine şi i-am mulţumit la fel şi vânzătorului de acolo: “Afiyet olsun! Goodbye!”. El, cu ochii mari: “No, no… Afiyet olsun you!”. Dar noi, de colo: “But no, thank you! Afiyet olsun you!”. “Ok, girls…however you want, but afiyet olsun means bon appetit!”.
Pe scurt, da, le-am urat poftă bună oamenilor care ne-au dat instrucţiuni pe stradă. Şi, după cum aveam să aflăm, “mulţumesc” se traduce “teşekur”.
Nice one, dummy:)):*
Ce povestesti tu acolo e din ciclul “surdu` nu aude dar le potriveste”.
Li se intampla multora care merg in tari unde se vorbesc limbi cu adevarat straine (culmea e ca turca si romana, trecand peste multele diferente de structura, au un fond lexical destul de bogat in comun).
Sa vezi ce frumos e cand ai un grad decent de cunoastere al unei limbi straine si te trezesti ca ceea ce ai tradus tu acolo nu are absolut nici o legatura cu realitatea.
Asa se intampla in italiana cu “essere al verde” sau cu “fare il portoghese”.
In germana, exista o expresie care, tradusa cuvant cu cuvant, nu doar ca te face sa pari din alt film, ci iti si castiga noi antipatii: “Hals- und Beinbruch”…
Puteai sa ma intrebi. 🙂
Dar nu-i foarte pe langa, oamenii mancau sigur curand. E ca-n aia cu ceasul stricat care are dreptate de 2 ori pe zi. Si daca n-ai nimerit in post, aveai dreptate mai des.
Gandeste-te ca oamenii au interpretat afiyet olsunul tau ca: aveti toate smochinele astea gustoase, bucurati-va de ele!
Smochine nu stiu cum sa spun, dar daca atentezi acum la ele, sana da. 🙂