Londra, la prima întâlnire – ce am văzut, ce mi-a plăcut şi cât a costat

În conştiinţa mea turistică, Londra a fost mereu în triunghiul capitalelor accesibile şi obligatorii, lângă Roma şi Paris. Mai exact, după Roma şi Paris, pentru că asta a fost ordinea în care le-am vizitat. Aş trece şi Barcelona pe lista asta, însă deocamdată nu-mi vine să pun minunăţia aia de oraş lângă nimic altceva – m-a vrăjit prea tare.

Revenind la Londra, am luat biletele dintr-un motiv cât se poate de neprevăzut. M-au anunţat nişte prieteni că vor fi acolo în weekendul respectiv şi am găsit bilete foarte ieftine. Pentru Londra, de obicei, preţurile sar de 100 de lire, dar eu le-am găsit cu 300 de lei la Wizz Air. Chilipir! But there’s a catch, vorba englezului – Wizz Air zboară pe Luton, iar ca să ajungi din Luton până în centrul Londrei şi înapoi, mai adaugi la buget încă 35 de lire, cel puţin. Plus un Oyster card pentru metrou care te costă 5 lire şi pe care îl poţi încărca în funcţie de cât crezi că te plimbi. Partea bună e că poţi returna Oyster card-ul şi îţi poţi recupera cele 5 lire, dar eu l-am păstrat, ca să am un argument în plus pentru a reveni.

Ce poţi să faci într-un weekend la Londra? Chiar dacă pare din scurt, cu nişte ambiţie şi pantofi comozi, poţi să vizitezi foarte multe.

Noi am început de la Catedrala St. Paul’s, am mers pe malul Tamisei până la Tower of London şi Tower Bridge, iar apoi spre vest, unde sunt Trafalgar Square, Waterloo Station, Piccadilly, Westminster Abbey, Big Ben, Parlamentul, Palatul Buckingham, Tate Gallery şi toate obiectivele din manualul de Engleză pe care l-am avut în şcoală. Era vineri după-amiază şi oraşul era destul de liniştit. Părea un fel de Paris cu double deckers care circulă pe contrasens 🙂 Părea un oraş calm. Până am băut noi o cafea în centru, lumea a ieşit de la serviciu şi parcă nimerisem în alt oraş – Londra de seară.

Trafalgar Square era acum plin de lumini, zarvă la semafoare, oameni mulţi intrând şi ieşind din restaurante, taxiuri negre venind cu viteză şi noi privind în sus cu gura căscată, uitând de “look right” şi “look both ways” la trecerea de pietoni. Am pornit înapoi pe malul Tamisei, pe la Big Ben şi London Eye, iar priveliştea de pe pod era incredibilă.

Seara s-a prelungit până când am pierdut noţiunea timpului, undeva într-un bar, la o petrecere aniversară pe care am crash-uit-o cu brio. Cu ocazia asta am stat de vorbă şi cu localnicii – amabili, glumeţi, dar foarte la locul lor faţă de noi, românii. Le place să vorbească mult, beau bere cu viteza luminii şi nu simt nevoia să se dea în spectacol. Dacă se distrează cu lumea de la masă, le e suficient.

A doua zi am pornit să vedem schimbarea gărzii la Buckingham Palace, unde era mega aglomerat (se schimbă la ora 11, dar e mai bine să ajungeţi ceva mai devreme), după care am plecat prin Hyde Park si Kensington Gardens. Sunt nişte parcuri ca oricare altele, însă sunt stăpânite de dinastii de veveriţe prietenoase care ţopăiau în jurul nostru şi încercau să ni se urce pe picioare, poate-poate pică ceva. Încă un lucru care îmi e drag şi care mă face să oftez când mă plimb prin parcuri străine – era plin, dar plin de oameni care făceau sport. Copchii de 7-8 ani care alergau cot la cot cu taţii, doamne la 50 de ani care arătau mai bine decât multe la 20, echipe de sportivi care se antrenau pe un fel de schiuri pentru asfalt etc.

După o plimbare lungă, am ajuns în Notting Hill – un cartier unde m-aş muta chiar azi. Multă verdeaţă, oameni tineri, trafic liniştit şi nişte case ca în filme. Nu-i mare lucru de făcut pe acolo, dar se învecinează cu Portobello Road. Eu nici nu auzisem de strada asta până să-mi spună Corina de ea. Dacă ajungeţi la Londra, e musai – o stradă lungă şi prea îngustă, plină de tarabe cu vechituri, antichităţi, artă, vintage, mâncare, haine şi tot ce mai vreţi. A fost sinucidere – era sâmbătă şi erau mii de femei, cu însoţitorii lor cărători de pungi de cumpărături. Abia am reuşit să nu ne pierdem în mulţime, dar a meritat. E un soi de bazar turcesc, dar fără hustle şi plin de obiecte care “îţi trebuie neapărat”, numai că mult mai scumpe.

Tot la capitolul shopping, un obiectiv e Harrods – celebrul magazin de lux din centru. Găseşti ceasuri de zeci de mii de euro, parfumuri cu arome de vin, haine de la cei mai scumpi designeri, poşete care o să-ţi crească tensiunea şi mâncare din segmentul haute cuisine. Mai înţeleg ceaiurile şi ciocolata, dar cine merge la Harrods să dea nişte mii de euro pe rochii şi se gândeşte să cumpere castraveţi tot de acolo? Really. Surprinzător, nu erau doar turişti, ci şi o mulţime de lume  la cumpărături. Ca să vă imaginaţi cam ce fel de oameni erau, am auzit o vânzătoare folosind argumentul suprem de vânzare cu o clientă “It comes in a bag with Harrods written on it”.

 

Am bifat sâmbătă şi China Town şi apoi am încheiat-o în Soho, una dintre cele mai cosmopolite şi mai vii zone în care am pus piciorul vreodată. Găseşti absolut orice, pentru orice gusturi, mai puţin locuri în baruri 🙂 Dar puţină plimbare din local în local nu a ucis pe nimeni. Recomand călduros Soho pentru viaţa de noapte şi pentru starea bună cu care te molipseşti de la atâţia oameni relaxaţi, cu chef de distracţie.

Credeţi au ba, duminică am apucat să revizităm câteva dintre locurile de pe Tamisa şi am fost prin zonele preferate, ca să ne luăm la revedere – Trafalgar Square, zona Waterloo, Baker Street, Oxford Street etc. Nu mi-am propus să intru în muzee, pentru că îmi place să le văd pe îndelete. Am intrat foarte puţin în National Gallery, un muzeu de artă cu intrare liberă. Restul au rămas pentru data viitoare.

Pe scurt

Mâncarea – Auzisem lucruri rele şi combinaţii grele, dar speram să nu fie chiar aşa. În prima zi am mâncat la Pret a Manger, un fel de lanţ de fast food cu mâncare cât de cât sănătoasă – supe, salate, dar şi mâncare gătită. Au sloganul “diets are sad” 🙂 Am zis să-mi iau ceva tradiţional şi am cerut meat and ale pie with mushroom gravy şi piure alături. Asta era la prânz. N-am mai putut să mănânc nimic toată ziua, atât era de grea mâncarea. Am observat apoi că totul e deep fried în oraşul ăla – ciuperci pane, onion rings, carne de toate felurile prăjită până la epuizare. Oribil. Din fericire, am descoperit restaurantele din China Town şi cafenelele cu croissante şi alte bunătăţi. Şi, apropo de Roma şi Paris, tot mâncarea franţuzească şi italienească te salvează în Londra.

Vremea – Am avut noroc de soare aproape tot timpul, cu excepţia unor ploi mărunte care ne-au prins noaptea, când ne întorceam din oraş. Dar la ora aia nu mai conta. O umbrelă sau o haină cu glugă sunt utile în bagaj.

Oamenii – Au un accent incredibil. Un prieten român mutat acolo mi-a explicat câte accente britanice sunt de fapt şi am încercat să le detectez. Eram la bar şi tocmai comandasem un ceai negru cu lapte, când un băiat simpatic m-a întrebat dacă hrănesc în secret o pisică. Am ajuns la concluzia că avea accent de Essex, că prea vorbea ca în Downton Abbey. Din păcate, n-am putut să continui conversaţia, pentru că n-am înţeles decât vreo 30% din ce zicea. În seria oameni faini intră şi barmanul care mi-a dat o bere din partea casei plus un zâmbet din partea lui dacă îi spun de unde sunt.

Vorbitul – Dacă italienii vorbesc o engleză stâlcită şi parizienii nu o vorbesc deloc, în Londra eşti la tine acasă dacă ştii două-trei vorbe în engleză. Apoi, a doua cea mai vorbită limbă este poloneza. Prietena poloneză cu care m-am plimbat pe acolo îmi dădea într-una coate pe stradă când auzea conaţionali: “Polish!”. Câţiva români, mulţi spanioli, mulţi chinezi şi arabi, mai ales în cartierele lor. Noi am vorbit şi franceză – prietenii mei mai autentică, iar eu mai de baltă, dar am făcut eforturi.

Cât te costă toată distracţia?

Transport – biletele de avion sunt după noroc + 35 de lire dacă aterizezi în Luton, pentru biletele de coach până în Londra. E posibil să prinzi discounturi dacă ţi le iei online, din timp. Oyster card, cardul de metrou şi autobuz, costă 5 lire şi fiecare călătorie te costă în jur de 2 lire. E scump transportul, pregăteşte-ţi buget.

Mâncare şi băutură – un fel de mâncare la restaurantele chinezeşti sau la cele de tip fast food costă de la 5 lire în sus. O cafea e 2-3 lire, o bere e 4-5 lire, un croissant e tot vreo 3 lire. Un platou de două persoane cu carnuri şi cartofi prăjiţi într-un bar e vreo 8-12 lire. O masă la un restaurant sare de 20 lire. Dacă eşti low cost, poţi să îţi iei diverse şi de la supermarket. Tesco şi Boots vând tot felul de chestii, nu neapărat foarte sănătoase, dar ieftine. Eu mi-am luat nişte suc de fructe dintr-un Tesco şi era mult mai ieftin decât în alte părţi, dar restul de la restaurante şi cafenele.

Cazare – eu am avut cazare, aşa că nu mă pot pronunţa. Ce am auzit, însă, e că hotelurile din Londra nu sunt cele mai curate din lume. Prietenii mei au stat la un bed and breakfast cu 35 de lire pe camera dubla pe noapte şi spun că a fost o alegere bună. Gazda a fumat iarbă non stop, dar a fost mai vesel. Dacă eşti pe buget redus, caută pe airbnb locuri de cazare. Poţi să îţi iei şi într-o suburbie dacă nu ţii morţiş să stai în buricul târgului. Sunt bine conectate şi ieşi mai ieftin.

Obiective – Multe dintre muzee au intrare liberă. Cu toate astea, la Westminster Abbey, în turn şi la alte catedrale plăteşti bilet de 8-14 lire. La St. Paul’s erau scutiţi de bilet cei care veneau pentru rugaciune. Interesează-te din timp dacă obiectivele pe care vrei să le vezi sunt cu intrare liberă sau nu.

În rest, preţurile sunt mari pe tot ce are etichetă de Union Jack – suveniruri, haine, cărţi, tot. Şi nu e ca în Paris, cu Monoprix-uri din 10 în 10 metri. Însă îţi dau mai departe un sfat pe care l-am primit şi eu – ia-ţi buget, nu te uita la bani şi nu transforma totul în lei, că nu-ţi mai iei nimic 🙂

Concluzia e că Londra e unică tocmai prin diversitatea ei, unde nu te simţi străin nici dacă eşti pentru prima dată acolo. Spre deosebire de francezi şi italieni, oamenii te primesc cu drag, fără ifose, chiar dacă aud că eşti din România – bine, eu am fost înainte de treaba cu carnea de cal 🙂 Pentru Londra, diversitatea este trăsătura definitorie şi se vede în stilul de viaţă şi în atitudinea oamenilor de acolo. Viaţa are un alt ritm. Şi de asta îi înţeleg pe toţi prieteni care mi-au zis că s-ar muta acolo oricând. Dacă ar putea să muncească legal. Dar despre asta, în capitolul următor.

Have fun!