Urmează staţia Filipine, cu peronul în necunoscut

Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată de fenomenul numit frequency illusion, dar sigur vi s-a întâmplat.

“Frequency illusion – the illusion in which a word, a name or other thing that has recently come to one’s attention suddenly appears “everywhere” with improbable frequency”, zice Wikipedia. Mai pe româneşte, e ca atunci când te gândeşti că te-ai apuca de baschet şi când deschizi televizorul e un meci de baschet, când mergi la mall e reducere la mingi, iar geamul de la scara ta de bloc a fost spart de nişte copii care se credeau Michael şi Magic.

Cam aşa a fost pentru mine cu plecarea în Filipine. Vorbeam în toamnă cu nişte prieteni despre cum ar fi să mergem undeva, departe, cam până în Filipine. Am râs şi am început să fim mai atenţi la biletele de avion pentru ţările calde, dar nu neapărat în zona aia. După ceva vreme, am auzit că cineva s-a mutat pe strada Manila. Iar apoi am văzut un fotoreportaj cu nişte bone filipineze. Apoi am dat peste albumul cuiva de pe Facebook cu poze din Palawan. Şi, într-un final, îmi bâzâie whatsapp-ul cu vestea că au apărut nişte bilete relativ ieftine. (am să detaliez într-un articol viitor cât a costat totul, dar credeţi-mă că e foarte accesibil).

În plus, o atracţie turistică importantă sunt Chocolate Hills. Astea sunt vreo 200 de dealuri conice, înconjurate de copaci la poale, dar pe care nu creşte decât iarbă. Toamna, iarba se usucă şi de aici numele. Interesant este ca Chocolate Hills se întind pe suprafaţa mai multor sate din provincia Bohol, printre care şi satul Carmen. Ciocolată – Carmen. Dacă nici ăsta nu e un semn…

M-am gândit, m-am răsucit, m-am chinuit să îmi dau seama cum fac cu zilele de concediu, dar era prea târziu  – deja începusem să îmi imaginez cum înot cu fraţii lui Nemo printr-o apă limpede, cu nisip alb pe fund.

Trebuie să mă credeţi că eu nu ştiu mare lucru despre Filipine, în afară de capitală, climă, faptul că au fost colonie spaniolă şi alte chestii mărunte învăţate de la domnul Soiu, la ora de geografie. Când am luat biletele, nici nu ştiam exact ce e de vizitat pe acolo. Dar ştiam ceva ce mi-am dorit dintotdeauna – în toiul iernii, când în Bucureşti încă este paradă de fulare groase, eu să fiu pe o plajă exotică, unde să-mi chinui neuronii cu găsirea celei mai bune tehnici de a sparge o nucă de cocos. Şi cam atât.

Ciudat şi diferit faţă de cum mă comport de obicei, am avut entuziasmul limitat în toată perioada asta. Da, m-am bucurat că am luat biletele, dar nu am visat cu ochii pe pereţi, nu am tăiat zilele din calendar şi nici nu m-am gândit prea mult la ce şi cum va fi. Am contribuit nesemnificativ la o schiţă de itinerariu şi la o listă de lucruri de împachetat. De data asta, altcineva e turistul militar. Însă acum o săptămână, într-un moment de relaxare, am simtit ceva în stomac, care mi-a răsunat în tot corpul “zâno, pleci la 10.000 de km depărtare, unde probabil n-a pus piciorul neam din neamul Albişteanu. Unde sunt gângănii peste tot, inclusiv în meniul restaurantelor. Unde e cu febră galbenă, cu boli care n-au traducere în romînă, cu locuri şi oameni despre care nu ştii nimic. Ce te faci?”.

Gata. Plecăm.

Ei bine, duminică plecăm. Suntem 3 persoane din ţări diferite – două fete şi un băiat. Dintre ei, eu am cea mai tristă şi goală hartă pe Trip Advisor, iar ei au bifat peste 30 de tări fiecare. Probabil sunt şi cea mai inconştientă. Probabil şi cea care ştie cel mai puţin la ce să se aştepte, dar nici nu îi pasă cu adevărat cât de şocantă va fi noua lume.

De când am început să planificăm excursia, băiatul ne-a avertizat că vom umbla mult, aşa că n-are rost să ne luăm mai mult de 6 kg de bagaj. Şase! El zice că o să ne doară spatele de la atâta cărat. Noi zicem că suntem fete şi nu ne putem hotărî ce culori se asortează mai bine cu turcoazul apei.

– Girls, please don’t pack more than 6kg. I posted a list of things to take and whatever doesn’t fit in the bag, we can find it there, probably cheaper.
– What?! 6kg?! What about my dresses?
– Can I take my hair straightener?
– What about my cosmetics and my 10 different bathing suits…?!
– Ok, girls. Take whatever you want. Take everything. I will sort it out for you and cut it in half when we meet in Barcelona, ne-a ameninţat.

Punctul de întâlnire e Barcelona – nici că se putea mai bine. De acolo, după o zi de vizitat, zburăm cu Air China către Manila, cu escală scurtă în Frankfurt şi una mai lungă în Beijing. Practic, o să avem 8 ore de vizitat Beijingul la dus şi încă 15, la întors. Ştiu la ce vă gîndiţi – scorpioni pe băţ, mâncărică de coconi şi larve şi gândaci crocanţi, bine condimentaţi. Nu? Eu la asta m-am gândit prima dată.

În Manila o să ajungem noaptea şi nici nu pierdem prea mult vremea pe acolo. A doua zi pornim către insule. Nu o să stăm prea mult în cele super turistice, cum ar fi Boracay, un fel de Mamaia filipineză (din câte am auzit). Mergem şi pe acolo, dar grosul va fi prin insulele mai pustii, unde o să ajungem cu bărcuţe închiriate de la localnici sau cu zboruri interne, care costă 20-30 de euro. Chiar dacă avem deja un itinerariu, îl păstrăm flexibil şi îl modificăm şi în funcţie de recomandările pe care o să le primim acolo.

Don’t be a hero

Drăguţ e că, pe măsură ce am început să răspândesc vestea, am primit tot felul de sfaturi utile. Un prieten cu experienţă în domeniu m-a învăţat care e procedura forţelor speciale americane şi ce ar trebui să fac în cazul în care sunt luată ostatic. Tata m-a sunat să mă anunţe că filipinezii au pedeapsa cu moartea pentru consum, deţinere sau vânzare de droguri. Un alt prieten m-a sfătuit, când visam la cocktailuri pe plajă, să nu pun gheaţă în ele, că nu ştiu de unde vine apa aia. 🙂 Numai încurajări şi optimism.

Oricum, pe scurt, planul e să ne bată inima tare de uimire cât mai des. Şi sigur o să ne iasă. O să fie probabil una dintre cele mai tari experienţe ale vieţii mele de 24 de ani şi 10 luni. Nu ştiu cât timp-chef-internet voi avea ca să scriu pe blog, dar mai devreme sau mai târziu, poveştile vor ajunge aici.

Până atunci, eu mă duc să împachetez. Ce? Am făcut mai jos o listă de lucruri pe care trebuie să le ai la tine când mergi într-o excursie într-un climat cât de cât călduros. E inspirată din nişte articole găsite pe site-uri de profil, dar am încercat să mă rezum la cel mult 10 kilograme.

Iată lista mea pentru 12 zile

– Vreo 8-10 tricouri şi bluze subţiri
– 8-10 seturi de lenjerie
– 2 rochii
– o fustă
– o pereche de pantaloni de hiking
– două perechi de pantaloni scurţi
– o pereche de colanţi
– un pulover
– un polar
– un prosop din microfibră (absoarbe foarte multă apă, cântăreşte foarte puţin şi se usucă in câteva minute. Îl găsiţi la Decathlon cu vreo 35 de lei)
– rucsac ultra light, pentru cărat lucruri mărunţele de colo-colo (împachetat, are 5x5x3 centimetri, Decathlon, 17 lei)
– sac de dormit din mătase, care cântăreşte 140 grame. N-ai de unde să ştii dacă toate aşternuturile vor fi spălate cu Lenor. (Decathlon, 120 lei)
– sandale de hiking
– adidaşi
– flip flops
– 2 costume de baie
– aparat foto cât mai bun şi cât mai light, adică un mirrorless Nikon 1 V1 alb primit în teste de la F64, cu care am de gând să prind totul în poze
– eşarfe sau chestii de pus pe cap
– o geacă impermeabilă, în caz de ploaie
– cremă de plajă
– spray anti ţânţari – se găseşte la Plafar o variantă naturală, pe bază de levănţică
– ochelari de soare
– cosmetice şi mărunţele – periuţă de dinţi, pieptăn etc.
– un săpun care merge şi pentru duş, şi pentru spălat haine
– carneţel pentru jurnalul de călătorie
– incărcătoare, acumulatori, cabluri etc.
– medicamente – le împărţim în bagaje, nu ne luăm toţi trei aceleaşi lucruri (nurofen, plasturi, aspirine, antiinflamatoare, antibiotice, anti probleme cu burta, anti făcut copii, anti de toate).

În rest, tot ce şi-ar putea dori nişte turişti europeni se găseşte şi acolo. Mai puţin tampoanele interne. Serios. Filipinezii sunt religioşi.

Astea fiind planificate până acum, mă declar pregătită pentru tot ce va veni neplanificat. Mă aşteaptă locuri construite de un Creator mai generos, mai solar, mai iubitor de karaoke, de nisip fin pe plaje albe şi de nebuni ca noi, care vor să se refugieze sub palmieri după un joc de-a prinselea cu baracudele.

Dacă vedeţi că trece 12 martie şi eu nu m-am întors, înseamnă că nici nu mai vin 🙂