Aventura filipineză, partea I – Românca, libaneza şi spaniolul au plecat în insule

Dacă te-ai hotărî azi să începi să vizitezi în fiecare zi câte o insulă din Filipine, ţi-ar trebui vreo  20 de ani ca să le vezi pe toate. Dar ai nevoie doar de câteva zile să-ţi dai seama că ţărişoara aia merită efortul.

Noi – o româncă, o libaneză şi un spaniol – am plecat de la casele noastre cu gândul să vedem o mulţime de locuri. Dar socoteala filipineză ne-a demonstrat că, atât timp cât nu ne putem folosi de teleportare, nu putem vedea decât jumătate din ce ne propusesem.

Am petrecut tot timpul în insulele din Palawan, fascinaţi de sălbăticia de acolo, iar în ultima zi am fost în extrema cealaltă, adică Boracay – una dintre cele mai bine cotate plaje din lume, dar şi foarte turistică.

Ne-am întâlnit cu toţii în Barcelona şi am zburat spre Manila cu două escale – Frankfurt şi Beijing.  După un drum lung, am ajuns la Manila într-o noapte de joi spre vineri, la ora 2. Momentul când m-am dat jos din taxi a fost singura dată când m-am întrebat dacă nu cumva era mai bine să păstrez zilele de concediu pentru Delta Dunării.

Un oraş cu un milion şi jumătate de locuitori are oameni cu bioritmuri diferite. În toiul nopţii, pe străzile cartierului Adriatico era ca în rush hour – trafic, claxoane, lumini, turişti, fete cu fuste scurte şi oameni care stăteau pur şi simplu pe scaune, pe trotuar, privind la ceilalţi. La intrarea în hostel, când descărcam bagajele din taxi, nişte domnişoare care aşteptau pe scaunele din plastic ne-au salutat cu “heeey, beautiful! Where are you from?”. Nu mă simţeam foarte confortabil. Dar până la finalul excursiei aveam să-mi dau seama că filipinezii sunt extrem de prietenoşi şi binevoitori, şi până şi în cartierele cele mai dubioase te poţi plimba fără frică.

Pentru că urma să plecăm dis de dimineaţă, am ales un hostel mai ieftin. Pentru o noapte, am plătit echivalentul a 10 lei de fiecare şi am stat într-o cameră cu 6 paturi, doar noi 3. N-a fost cel mai bun hostel în care am stat, însă nu mi-a stat deloc gândul la cazare în excursia asta. Oricum, m-am felicitat pentru sacul de dormit din mătase pe care l-am luat cu mine. Nu ştii niciodată ce aşternuturi nimereşti. Şi, ca să simţim contrastul, noaptea următoare am dormit la patru stele.

Ai grijă ce-ţi doreşti

A doua zi, planul era să zburăm spre Busuanga, insula principală din Palawan. Probabil pentru că nu au fost suficienţi pasageri, cei de la Zest Air au decis să invoce nişte motive tehnice şi ne-au anulat zborul. Am fugit repede să ne schimbăm biletul, dar următorul zbor disponibil era pentru a doua zi. Ziua asta în plus în Manila ne-a cam dat planurile peste cap. Noi eram entuziasmaţi că ajungem la apă cristalina şi nisip alb, iar ei ne spuneau că mai avem de aşteptat o zi în poluarea cu iz de eşapament încins din Manila.

Înainte să plecăm în vacanţă, prietena libaneză mă întreba dacă nu aş vrea ca în Boracay – staţiunea de fiţe – să dormim o noapte la un hotel mai răsărit. Cum pentru mine experienţa de acolo nu avea nicio legătură cu numărul de stele ale hotelului, am zis pas. Însă după ce s-a întâmplat tărăşenia cu zborul, cei de la Zest Air ne-au oferit cazare la unul dintre hotelurile de patru stele dintr-o zonă scumpă a oraşului – Pasay City. Avea să fie singura dată când făceam baie cu apă caldă în Filipine, dar încă nu ştiam asta.

 

Pe wishlist-ul meu, înainte de a pleca, era o plimbare cu jeepney-ul – un jeep lung şi colorat, în care încap circa 30 de oameni (dacă îi numeri şi pe cei care se suie pe capotă). Mi se părea o super aventură, să călătorim şi noi ca localnicii, autentic, să simţim adevărata viaţă de acolo. Şi am simţit-o până în plămâni.

Peste doar două zile aveam să luăm jeepney-ul din satul Conception, unde am petrecut primele două nopţi, până în Coron, de unde aveam să plecăm spre alte insule. În două ore de mers pe drumuri neasfaltate am strâns pe noi tot praful filipinez. Ţineam tricourile la gură ca să putem respira, iar părul ne era alb şi lipicios. Ajunsesem să îi invidiez pe pasagerii urcaţi deasupra capotei, că respirau mai puţin praf. Mi-a ajuns cu vârf şi îndesat plimbarea şi, în timp ce săpam în rucsac după şerveţelele umede, am decis să nu-mi mai doresc şi să nu mai planific nimic în toată excursia.

Şi bine am făcut.

 

Mâine urmează partea a doua, despre Chris Island, Banana Island (locul meu preferat din Filipine), despre Jaira şi sacoşa ei de rafie cu jucării ponosite, iar partea a treia va fi despre oameni care economisesc bani când călătoresc şi despre cât te costă o aventură la tropice.

Fotografiile au fost făcute cu un mirrorless Nikon 1 V1, primit în teste de la F64. A fost prima dată când am folosit un mirrorless şi a fost o alegere bună, pentru că poate la fel de multe ca un DSLR, dar cântăreşte şi ocupă spaţiu în bagaje cât un aparat compact.