Aventura filipineză, partea a II-a – Muzica pustietăţii

Insule, planuri şi paradigme

În Busuanga, soarele apune la ora 18.00, câinii încep să latre la 03.00, iar cocoşii cântă la 04.00.

Am petrecut două nopţi în sătucul Conception, la o pensiune de care avea grijă un englez. Ca să vă daţi seama despre culoarea locală, trebuie să ştiţi că Filipinele sunt pline de americani, englezi, australieni sau europeni din ţări mai friguroase. Mulţi sunt turişti, dar cei care rămân au decis să dea viaţa middle class şi mersul la birou pe liniştea insulelor. Unii şi-au deschis pensiuni, alţii oferă cursuri de scufundări sau au tot felul de alte afaceri, asezonate cu câte o nevastă filipineză. Şi sunt fericiţi.

Englezul nostru, Luke, a fost destul de primitor. Ne-a ajutat să ne refacem planul excursiei, ne-a dat sfaturi despre mijloacele de transport şi ne-a dat şi telefonul lui, să căutăm zboruri online. Pensiunea era simpatică – cu bar, terasă chiar pe malul apei, iar camerele erau curate. Singura surpriză au fost cele două găleţi din baie. În Filipine, mai toate pensiunile au două găleţi mari în baie – una cu apă sărată, pentru toaletă, şi una cu apă dulce – pentru duş. N-are rost să vă povestesc cât de mult ne-am apropiat eu şi Lara în vacanţa asta.

Când i-am cerut să ne încălzească un ibric cu apă caldă ca să ne spălăm pe cap, probabil că Luke ne-a băgat în categoria prinţeselor răsfăţate care se plimbă pe banii părinţilor. Pentru că acolo nimeni nu face baie cu apă caldă când afară sunt 35 de grade. Dar ne-a ajutat cu ibricele.

Şi tot el ne-a învăţat că, dacă vrei să călătoreşti fără stres şi fără prea mulţi bani în Filipine, trebuie să fii flexibil şi să nu îţi faci planuri dinainte. Dacă te zbaţi să rezervi o maşină care să te ia de la aeroport, te costă 3000 de pesos. Dar când ajungi acolo, constaţi că sunt zeci de maşini pe care le poţi împărţi cu alţii pentru doar câteva sute de pesos. La fel şi cu bărcile – o barcă privată rezervată dinainte te costă mai mult decât una negociată direct în port şi împărţită cu alţi turişti.

Insula omului şi omul insulei

Din Conception am plecat cu barca dis de dimineaţă spre insula Calambuyan. În sfârşit, puneam piciorul pe nisipul fin al unei insule pe care ne aflam doar noi şi încă două persoane. În Filipine, multe dintre insule sunt cumpărate, iar proprietarii plătesc îngrijitori care îşi duc zilele stând la umbra palmierului şi încasând taxa de intrare de la turişti (de vreo 100-200 de pesos, în funcţie de insulă).

Printre localnici, Calambuyan mai e cunoscută drept Chris Island, după numele îngrijitorului – un filipinez trecut de 60 de ani, ale cărui rude sunt împrăştiate prin Manila sau prin Europa. Am stat la poveşti cu el şi ne-a spus că proprietarul insulei trecuse pe acolo doar de două ori în 25 de ani, ceea ce a şi dus la porecla insulei. Ne-a povesit că, în tinereţe, se urca în câteva secunde în vârful palmierului. N-am putut să nu observ că avea o bună dispoziţie şi o linişte pe care o invidiam. Ne-a făcut cinste cu o nucă de cocos, ne-a întrebat de unde venim şi ne-a făcut să ne gândim serios să punem mână de la mână şi să ne cumpărăm şi noi o insulă acolo.

Am fi putut trăi cu mango, banane şi nuci de cocos, având în vedere că nu mi-a plăcut deloc mâncarea filipinezilor. Dar putea fi mai rău. Puteam fi vegetariană, ca prietenul cu care am călătorit şi care a cerut la restaurant ceva fără carne.

–          Do you have anything vegetarian? No meat, no fish?

–          Chicken!

–          No…no meat..

–          Tuna!

Vacanţa în Filipine a fost o experienţă fascinantă. Dar pentru copilul crescut la bloc din mine, ce m-a făcut cu adevărat să-mi ţin respiraţia – şi la propriu – a fost snorkeling-ul.

Calambuyan este o insulă renumită pentru corali. La doi metri de malul apei începe o adevărată pădure de corali şi peşti coloraţi care mi se apropiau de nas de parcă voiau să mă întrebe ce caut acolo. Eu, care înot cât să supravieţuiesc, m-am bălăcit în câteva zile mai mult decât în tot restul vieţii. Ştiu câteva persoane care ar fi mândre de mine, dar să vedeţi cum ţopăiam eu după primii 150 de metri înotaţi fără pauză.

Spre deosebire de Europa, unde poluarea a cam uscat tot ce mişca prin mări, partea aceea a Asiei este încă bogată în corali. Aşa se face că, aproape oriunde scufunzi capul sub apă, ai în faţa ochilor cartiere colorate, de toate nuanţele şi formele, cu locuitori mai grăbiţi sau mai timizi, fraţi cu Nemo  (clown fish) sau ţestoase cât o pizza mare de la Jerry’s. Se ascund după corali şi tâşnesc deodată grăbiţi, cu sutele, de parcă i-a strigat cineva la masă. Cred că nu greşesc dacă vă zic că mi-am petrecut o treime din vacanţă cu nasul sub apă.

În plus, în apropiere de Coron – principalul port din Busuanga, odihnesc sub ape foarte multe epave japoneze din al doilea război mondial (vezi harta de mai jos). E o adevărată industrie de scufundări în orăşelul Coron, dar ai nevoie de licenţă de scufundări ca să înoţi printre navele de război devenite muzee subacvatice.

Pentru distracţii mai accesibile – plaje pustii, ape turcoaz şi snorkeling printre corali, Coron e un oraş perfect. Fie te cazezi acolo şi pleci în excursii de island hopping câte o zi întreagă li te întorci seara, fie te duci spre insule pe care poţi găsi cazare şi iei bagajul cu tine.

Banana Island

Am petrecut apoi două zile şi două nopţi pe Banana Island, un loc mai frumos decât tot ce au putut vreodată să născocească filmele americane cu plaje exotice. Cu 5500 pesos (110 euro) am inchiriat o barcă privată pentru două zile şi am avut cu noi doi băieţi care ne-au plimbat şi pe alte insule din apropiere. Pe Banana island am dormit într-o căsuţă din lemn, cu două paturi, câteva rafturi şi o baie cu eternele găleţi. Nu-mi amintesc când am dormit un somn atât de odihnitor cum am avut acolo. Poate pentru că insula era aproape pustie sau pentru că valurile se spărgeau la 3-4 metri de capul patului.

E un sentiment tare plăcut să stai pe nisipul cald, să te miri de cât sunt de aproape stelele şi să ştii că, din cei 8-10 oameni, câţi sunteţi pe insulă, doi gătesc, restul dorm, iar tu…tu eşti la mijlocul distanţei dintre “la mama naibii” şi capătul Pământului şi te întrebi dacă n-ar merge o baie nocturnă în ocean. Şi că toată gălăgia şi anxietatea, toate întrebările, nemulţumirile, întâlnirile la care n-ai putut să ajungi şi oameni care te obosesc au fost înlocuiţi de linişte.

Pentru că îmi place să fac baie noaptea şi oricum nu era nimic altceva de făcut, am plecat la scăldat. Cum am intrat în apă, am văzut în jur mii de luminiţe albastre strălucind – erau alge fosforescente. Le agitam cu mâinile şi se aprindeau mai tare, iar în golul pe care îl lăsau călcâiele noastre în nisip se aprindeau “becuri” cât palma. Cred că am dat din mâini prin apă vreo două ore, ca nişte copii scăpaţi dintre blocuri, până ni s-au încreţit degetele. A fost o clipă de bucurie autentică.

A fost locul meu preferat.

                  

          

Thank you for the music

Seara, localnicii de pe Banana island ne-au invitat la karaoke. În zona aia a Asiei, karaokele e distracţia supremă, iar filipinezii chiar au talent. Ne-am făcut şi noi de ruşine cu American Pie şi Wonderwall, dar la final ne-au încurajat cu aplauze. Pe lângă voce, au un joie de vivre nemaipomenit şi sunt mereu cu zâmbetul pe buze, fredonând ceva. Taximetriştii îngână cântecele de la radio, bucătăresele fredonează în timp ce gătesc, iar copiii ştiu o mulţime de piese de dragoste americane şi spaniole.

Una dintre cele mai faine amintiri pe care le-am luat cu mine este momentul când am intrat să iau apă dintr-un supermaket din Manila, iar la radio era o piesă pop. Cei doi vânzători şi portarul, un tânăr îmbrăcat în uniformă, au început să cânte şi să danseze pe piesa aia cu atâta poftă, încât am început şi noi să dansăm cu ei. A fost un moment de nebunie care a durat vreo două minute, iar după finalul piesei fiecare şi-a reluat rolul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Copila plajei

Cea mai tânără locuitoare de pe Banana Island este Jaira. Are vreo 4 ani, dar a ştiut instinctiv că nu e cazul să vorbească cu noi tagalog. Ne-am înţeles prin semne. După câteva ore de joacă în leagăne şi în hamace, i-am câştigat încrederea.

Ne-a făcut cunoştinţă cu toate jucăriile ei, care încâpeau într-o sacoşă de rafie – un urs fără ochi, o păpuşă mare cât ea, o floare din plastic şi încă vreo doi muţunachi mai mici, la fel de ponosiţi. I-am făcut cadou una dintre brăţările mele colorate şi a fost încântată. Prima dată a gustat-o şi apoi a încercat să o poarte drept orice altceva în afara de brăţară.

A doua zi şi-a găsit alte prietene – un cuplu de nordici blonzi veniseră cu două fetiţe de vârsta ei. Culori diferite, limbi diferite, dar se jucau împreună în nisip de parcă ar fi fost surori. Când vezi aşa ceva, n-ai cum să ne te întrebi oare la ce vârstă devenim rasişti.

 

În curând, partea a treia – despre adulţii fugiţi de acasă, bugete şi câteva poveşti care o să vă convingă să vă faceţi bagajele.

Fotografiile au fost făcute cu un mirrorless Nikon 1 V1, primit în teste de la F64. A fost prima dată când am folosit un mirrorless şi a fost o alegere bună, pentru că poate la fel de multe ca un DSLR, dar cântăreşte şi ocupă spaţiu în bagaje cât un aparat compact.