Dacă Alecsandri, Sadoveanu, Creangă, Anton Pann și prietenii lor ar fi făcut un film despre robia țiganilor în Țara Românească, ar fi fost exact ca Aferim! al lui Radu Jude și Florin Lăzărescu.
De fapt, impresia de realism și autenticitate m-a prins prima. Și chiar dacă nu toate detaliile mărunte sunt din locul sau timpul potrivit, își găsesc loc foarte bine în poveste. Autenticitatea asta a însemnat muncă de documentare, culegere de povești, expresii, cântece și arhaisme, a însemnat filmare alb-negru pe peliculă de 35 mm, costume, și în general atenție la cele mai mici detalii.
Firul epic al filmului e despre sclavia țiganilor din Țara Românească, însă povestea face de fapt o paralelă între trecut și prezent. Zapciul Constandin (Teodor Corban) și fiul său, Ioniță (Mihai Comănoiu), pleacă în căutarea unui țigan rob, Carfin (Toma Cuzin) care fugise de la boierul său (Alexandru Dabija), după o aventură cu “cucoana” acestuia (Mihaela Sîrbu).
Călătoria lor pune în balanță drepturile omului, justiția, discriminarea, religia, abuzurile, rolul femeii în societate, așa cum erau ele acum 200 de ani și cum sunt acum. Și rezultatul final nu ne arată prea mult progres. Drumul e unul inițiatic pentru Ioniță, care la fiecare popas mai învață câte ceva – cum se mânuiește sabia, cum să devină bărbat cu Zambila de la han, dar mai ales învață justificarea deciziei tatălui său și că, dacă fiecare joacă după reguli, asta nu înseamnă că rezultatul nu va fi tragic. La final, însă, are ocazia să-și vadă tatăl și în altă ipostază, umilindu-se în fața boierului cu rugăminți, dar fără succes.
Umorul este excelent, autentic românesc, iar zecile de snoave presărate îți fac dor de puterea și înțelepciunea candidă a limbii vechi. Vocabularul e plin de expresii turcești și grecești, turcii sunt “osmanlâi”, rușii sunt “muscali”, “ovreii nu sunt oameni”, românii sunt “prea buni”, preoții dau dracului tot ce prind, iar babele care își duc moșii bolnavi la vraci sunt sfătuite să le dea direct “zamă de clopot”.
Totuși, realitatea filmului este extrem de puternică, chiar dureroasă pe alocuri. Sunt convinsă că, în câteva scene, regizorul și-a făcut o misiune din a transmite publicului durerea fizică.
Încă un plus este faptul că și Aferim! rupe monotonia subiectelor despre comunism și Revoluție care au umplut cinematografia autohtonă, care devenise deja o rețetă sigură pentru premii. Dar nici faptul că filmul lui Radu Jude a câștigat Ursul de Argint la Berlin nu e vreo surpriză. Pe lângă realizarea de excepție, îmi imaginez câte lacrimi au vărsat vest europenii când au văzut prin ce bătăi, crime și schingiuiri au trecut țiganii atât de (ne)populari astăzi pe continent.
Filmul rulează de astăzi și vă recomand călduros să mergeți, veți înțelege și mai bine de ce din trailer, pe care eu l-am văzut de vreo 5-6 ori pe repeat înainte să merg la cinema.
Două de la premieră
În sală se aflau o bună parte din echipa de filmare și actori, printre care și băiețelul rom care l-a jucat pe țigănușul Țințiric.
Filmul a avut o mulțime de sponsori, de la CNC până la fonduri europene și firme private. Am observat asta și la De ce eu? și mă bucur că, puțin câte puțin, se pot găsi banii necesari pentru asemenea filme.
Foarte bun!
A redat foarte bine Vlad Ursulean ce s-a întâmplat la vizionarea de presă a filmului, cu Țintiric:
În filmul Aferim, un țigănuș desculț pe nume Țintiric strigă la târg «Cumpărați-mă, cinstiți boieri, că sunt vrednic și om bun!», ca să scape de stăpânul care vrea să-l taie.
La final vine în fața scenei actorul înțepenit într-un sacou, cu pantofii lăcuiți. Cineva îl întreabă cum a ajuns să joace în film. «Ne-a luat de la școală. Ne-a făcut niște poze și domnu Jude ne-a ales.»
– Cum te cheamă?
– Alberto.
– De unde ești?
– Din Giulești.
@Andra, exact! Alberto era aseară la sacou și pălărioară, foarte elegant și foarte diferit de țigănușul care povestea în film cum a văzut oameni îngropați de vii.