Cum a fost la EcoMarathon 2015 – cea mai frumoasă cursă și drogul alergării montane

Play & read – coloana sonoră care m-a ținut în priză pe traseu

Cel mai puternic drog legal, absolut sănătos și chiar recomandat este alergarea montană. M-am convins de asta după 42 de kilometri alergați pe dealurile din Moeciu, pe 2400 diferență de nivel, la cea mai intensă alergare din viața mea de până acum, numită oficial Ecomarathon 2015.

Așa îmi explicam eu plăcerea energia nebănuită și viteza cu care continuam să alerg pe finalul maratonului, după o cursă istovitoare și mai ales după faimoasa urcare abruptă de 2 km din a treia buclă a maratonului. Eram pur și simplu într-o stare de extaz, alergând cu viteză pe o potecă îngustă, cu Bucegii imenși și plini de zăpadă în stânga și o vale cu case pierdute printre păpădii, în dreapta. Îmi imaginam că așa trebuie să se manifeste și drogurile puternice și îmi venea să râd când mă gândeam ce-or spune despre mine alergătorii din spate, care mă vedeau cum planez cu brațele deschise când bătea vântul din față.

Indiferent ce am face, starea în care suntem e cea mai importantă. La un moment dat, nu se mai pune problema de rezistență la efort, ci de o stare de bucurie pentru ce se întâmplă exact în acel moment. Flux. Am alergat EcoMarathonul cu zâmbetul pe buze și chiar cu chef de dans, pe urcările mai dificile, când îmi puneam căștile.

Hai să vă povestesc cum a fost cursa, de la nivelul meu, dar țineți minte că a fost primul meu maraton montan și că, pentru concurenții favoriți, cei care s-au dus pentru performanță, probabil a fost destul de diferit. 

Before

Cu vreo două zile înainte de alergare, m-au cuprins emoții mai mari decât la BAC. Măcar acolo învățasem lecțiile, dar de data asta eram la prima mea alergare montană și nu știam la ce să mă aștept. Degeaba îmi spunea Monica să mă relaxez, că e fezabil. N-aveam deloc încredere în mine.

Nici n-am fost în stare să împachetez cum trebuie. Mi-am luat mai multe tricouri și mai mulți pantaloni, pentru că nu mă hotăram cu ce să mă îmbrac. Până la urmă, am alergat cu un tricou vechi și colanți până la genunchi, o alegere foarte bună, deși mi-a lipsit o geacă la Cheile Grădiștei, când a început ploaia. (am descris echipamentul complet la finalul articolului)

De emoții n-am dormit bine și am visat că ratez startul maratonului, ceea ce explică oarecum faptul că la 6.55 m-am întins după telefon, să văd de ce nu sună, deși mai aveam 5 minute de somn. Nu-mi făcusem cine știe ce provizii, așa că am mâncat rapid o bucată de mozzarella, două banane și am băut o cană mare cu apă în care am aruncat două tablete efervescente – una de magneziu și una cu multivitamine. Am coborât apoi spre centru, la start, unde am stat la cafea cu câțiva prieteni care mai fuseseră la Ecomarathon și care mi-au ridicat moralul.

During

Cum vă povesteam, Ecomarathon are un traseu format din 3 bucle, iar fiecare buclă începe și se termină în același punct. Planul meu era să alerg crossul care se desfășura pe prima buclă, de 14 km, iar apoi să decid dacă fac și următoarele două bucle sau nu.

Am alergat prima buclă cot la cot cu o prietenă înscrisă la cross, iar faptul că am mai glumit cu ea m-a ajutat să scap de emoții. Am avut un ritm destul de încet pentru că încercam să conserv cât mai multă energie pentru final. Din fericire, nu a fost un traseu prea dificil. Pe urcări am mers în pas mai rapid, iar în rest am alergat. La finish, m-am uitat la ceas – 2 ore și 4 minute, mi-am ascultat corpul care zicea că mai vrea și mai poate, așa că am continuat să alerg.

Am avut parte de o vreme excelentă, cu de toate. Dacă pe prima buclă am reușit să mă bronzez în stil tractor, pe a doua buclă, urcând spre Cheile Grădiștei, a început o ploaie de toată frumusețea. În vârf, din cauza altitudinii, era și foarte frig, mâinile îmi înghețaseră și am alergat o perioadă cu palmele la subțiori. Am acceptat cu bucurie primii picuri, că mă răcoreau, dar când am început să tremur și să-mi adun decolteul tricoului în jurul gâtului, de frig, a fost momentul în care nu mai voiam altceva decât să se oprească, în p***a mamii ei, ploaia, și să ajung odată la p***a mamii lui de finish 🙂 Din fericire, ploaia s-a oprit după vreo 30-40 de minute și a ieșit din nou soarele.

Când am simțit că obosesc, mi-am pus căștile și am început să dansez în alergare. Traseul m-a dus pe la toate cozile vacilor din zonă, am escaladat garduri din lemn și bușteni uzi, am fost salutați și încurajați de localnici și voluntari pe traseu, am mai luat câte o creangă cu flori de măr peste ochi, noroi și băleguță proaspătă pe adidași, ce să mai!, ceva nou la fiecare pas.

La finalul buclei nr.2 cronometrul ceasului meu arăta 4 ore și 35 de minute.

Bucla 3, ultima bucată de maraton, îmi dădea din nou emoții. Citisem pe mai multe bloguri că e cea mai dificilă și că, pe la km 32-33, are o urcare nenorocită, super abruptă, pe vreo doi kilometri. Într-adevăr, parcă a fost mai grea și pentru că începusem să simt oboseala. Din fericire, nu m-am oprit deloc nici pe porțiunea asta, cu excepția popasurilor pentru apă cu sare și banane. Uneori aveam impresia că dacă mă opresc, o să mă apuce crampele și n-am să pot continua. Înainte de urcarea temută se afla ultimul punct de alimentare al cursei, unde m-am și întâlnit cu o fostă colegă de liceu cu multe alergări montane la activ. Mulțumesc, Denisa, pentru încurajări și pentru zeama de lămâie cu miere 🙂 E foarte bine să vezi fețe cunoscute, să fie cineva care să te întrebe dacă mai poți, cum ești, să-ți amintești că nu ești singur.

Urcarea a fost grea, într-adevăr. Uneori dădeam muzica la maximum în căști, ca să mă țină în flow. Ca să spulber orice suspiciune, pe bucata asta e imposibil să alergi. Poate doar favoriții, cei cu adevărat antrenați în condiții specifice, au alergat-o. Pentru mine a fost pas, pas, pas, sus, fără să știu cât mai e, încă unul și încă unul, cu ochii la tipul din față care ținea un ritm cam ca al meu, și sunt mândră că nu m-am oprit. 

Când s-a terminat, am luat ultima gură de apă din sticlă și am băgat viteză pe ultimii 7 kilometri. Începuseră să mă țină genunchii și să simt dureri în glezna stângă, dar eram atât de fericită că am reușit, încât îmi venea să sărut iarba și să îmbrățișez toți copacii, iar starea asta îmi dădea energie. La un moment dat, când mai erau vreo 3 – 4 km până la finish, am început să depășesc destul de mulți bărbați. Unul dintre ei, pe la vreo 45 de ani (fusese înaintea mea toată cursa, deci uitați scuza cu vârsta, vă rog) mi-a făcut loc să-l depășesc și am glumit amândoi, surprinși de resursele de energie pe care le mai găseam.

Coborârea finală a fost, de asemenea, foarte abruptă. Mi-am dat seama, privind în jur la alte fete, că am tendința să fiu super prudentă la coborâre, pe când ele se duceau precum căprioarele, la vale. Mă dureau genunchii la fiecare pas, dar era ultimul kilometru și crampoanele adidașilor mă ajutau enorm. La finish am oprit cronometrul la 6 ore și 45 minute.

After

A fost o cursă extraordinar de frumoasă, cu peisaje de-a dreptul emoționante, lume multă și o atmosferă generală de sărbătoare. Când m-au întrebat cum a fost, le-am spus tuturor prietenilor că e un traseu greu, dar posibil. Devine greu, poate, dacă îți propui un timp-limită. Dar pentru mine, care îmi propusesem doar să supraviețuiesc și, poate-poate, scot sub 8 ore, a fost totul mai bine decât mă așteptam.

M-au durut gleznele, șoldurile, dar genunchii foarte puțin. Față de maratonul pe asfalt, durerile au fost mult mai mici. Acum, 3 zile după, încă mai am febră la cvadricepși și cobor scările ca melcul, dar trebuie să-mi treacă. Nu de alta, dar în weekend e semimaratonul din București!

Organizarea a fost foarte bună, au fost puncte de alimentare dese, voluntari care ne-au încurajat și fotografi, le mulțumesc tuturor.

Vă recomand tuturor să participați, dacă nu ați mai fost. E un început excelent pentru maratoanele montane. Dar aveți grijă că înscrierile se termină rapid, deci trebuie să fiți pe fază.

Pentru că pe asfalt alerg fără absolut nimic la mine, de data asta a fost prima dată când m-am dus cu mai multe lucruri, just in case. Iată cu ce am alergat:

– tricou și pantaloni scurți de la Decathlon
– adidași Salomon Speedcross 3, luați fără pic de documentare prelabilă, dar care au fost o alegere excelentă. Crampoanele fac toți banii.
– un head (l-am pus pe cap când a început ploaia)
– un ceas cu cronometru
– un rucsac ultralight de la Decathlon (are 55 grame, nu e conceput pentru alergări, dar era singurul pe care îl aveam)
– în rucsac am avut telefonul (nu l-am scos pentru poze, dar așteptam un telefon), o sticlă goală în care am pus vreo 300 ml de apă și puțină sare la un centru de alimentare, șervețele uscate și un gel energizant de la Optonia (am luat doar o gură din el, mi-a venit să vomit, a fost prima și ultima dată).

 

Nu cred că am să mai fac vreun maraton anul ăsta, depinde cum am să mă simt, dar din motive ce țin de sănătatea genunchilor am încerc să rămân la limita de unul pe an, iar în rest să mă păstrez pentru semimaratoane. Ce pot să zic sigur este că voi ajunge la EcoMarathon și la anul și că mă bucur că mi-a deschis apetitul pentru alergări montane. Următoarea va fi Stafeta Carpaților DHL, pe 20 iunie. Abia aștept!!!

Foto: 1 – Andrei Tanasie
2 – Alex Axon
          3 – Andrei Valentin Dragusanu