Duminica trecută am alergat la al treilea semimaraton pe asfalt, în București. Deși alerg mai rar decât acum doi ani, mi s-a părut o cursă mult mai scurtă decât anii trecuți și am scos un timp destul de bun (cel mai bun de până acum).
Nu știu dacă ați citit așa de multe lucruri despre impactul cuvintelor și al gândurilor asupra lucrurilor care ni se întâmplă. Poate multe exemple par aberații și poate chiar unele sunt, dar am o dovadă că sunt mai strâns legate decât ați crede.
Să vă povestesc. Ne propuseserăm, după aproximativ 2:20 la primul semimaraton de acum doi ani și aproximativ 2:02 anul trecut, să scoatem sub două ore la cel de duminica trecută. E un timp bun și în același timp destul de comod pentru noi.
Cred că sunt foarte puțini oameni în lume – iar aceia sunt categoric profesioniști – care își pot calcula o cursă la secundă. Noi am luat startul între pacemakerii de 1:50 și cei de 2:00. Am pornit destul de rapid, nu am vrut să rămânem în aglomerație, deși am cam rămas, e greu să ieși din ea pe primii kilometri. Apoi am păstrat un timp destul de constant, fără opriri la toaletă și cu mici popasuri pentru apă.
N-am mâncat nimic de la punctele de alimentare, pentru că oricum mă cam durea stomacul. Una dintre regulile găsite prin toate articolele din categoria “ce să (nu) mănânci înainte de maraton” este că nu ar trebui să mănânci nimic ce nu mănânci de obicei, pentru că nu știi cum va reacționa organismul și nu vrei să te trezești cu surprize. O altă regulă (pe care eu o păstrez cu sfințenie, hehe) e că ai voie să mănânci “niscavai” de carbohidrați, că nu pățești nimic. Ei bine, intersecția interpretării mele a acestor două reguli a rezultat în jumătate de pizza (de care mănânc rar și știu că nu-mi pică bine) și jumătate de cannolo. N-a fost o idee de premiu Nobel, din păcate.
Așadar, am tras la un ritm pe care îl consider pe la 70% din ce pot. Am rămas la o viteză constantă, ca să mă țină bateria până la final, iar pe ultimii 300 de metri am accelerat și mai mult. Cel mai iubit dintre moldoveni a alergat cot la cot cu mine și mai făcea glume: se uita în spate și, dacă vedea baloanele roșii ale pacemakerilor de 2 ore, îmi zicea “hai, că vin inamicii!” 🙂 Înainte de finish a început să strige la mine “hai, hai!” și nu știam de ce e așa de entuziamat. A oprit cronometrul ceasului de la mână și am văzut – arăta 1:59:58. In-cre-fucking-dible. N-aș zice că a fost o întâmplare. Dacă m-aș fi oprit o dată în plus pentru un pahar cu apă, dacă mi s-ar fi dezlegat un șiret, aș fi depășit targetul.
La alergările lungi, o diferență de câteva minute la finish înseamnă mult. Dacă luăm în calcul un timp de 5 min/km, 10 minute înseamnă aproape doi kilometri diferență de distanță între doi alergători. Iar ca să-ți îmbunătățești timpul unui maraton considerabil devine din ce în ce mai greu. De aceea, chiar și la alergările de distanță, nu doar la viteză, recordurile se bat cu diferențe de câteva secunde. Recordul mondial feminin la semimaraton este de 1:05:09, stabilit de kenyanca Florence Kiplagat la Barcelona, în februarie, iar recordul anterior era tot al ei, tot de la semimaratonul din Barcelona, în 2014, când a scos cu 3 secunde mai mult!
Concluzii
Per total, semimaratonul de anul ăsta a venit cu vreme bună și destul de mulți participanți, dar și sponsori. Eu am alergat pentru cauza Fundației Olimpice Române, care a reușit să o aducă la eveniment și pe Andreea Chelaru, fosta gimnastă căreia i-am luat interviu aici. Pe traseu am văzut sute de tricouri cu aceeași cauză, au avut o echipă de peste 200 de alergători. Faptele bune se adună!
Față de alți ani, au fost parcă mai puțini susținători pe margine. Totuși, le mulțumesc celor care au ieșit să cânte sau să aplaude, inclusiv doamnei de vreo 60 de ani de la Stadionul Național care striga singură “hai, foarte bine, hai că se poate!” și ne aplauda în timp ce alergam cu toții în liniște.
Și anul ăsta am prins slujba la biserica de la Piața Muncii, pusă la difuzor. Nu înțeleg de ce fac asta.
Au fost din nou foarte mulți oameni aflați la primul semimaraton (bravo, Pyuric și restul echipei care a alergat cu Radu!!!) sau la prima ștafetă, am avut feed-ul plin de poze cu medalii, ceea ce înseamnă că lucrurile și oamenii încep să se miște.
Am avut o surpriză cu numărul de pe tricou – sunt exact ultimele patru cifre ale numărului meu de telefon. 🙂
Ca în fiecare an, cei de la PWC au alergat cu tricourile lor roz și mesajul Breaking my record. Nu cunosc pe nimeni de la ei, dar îmi place să văd că an de an se adună destul de mulți și fac un fel de tradiție din alergări.
N-am avut dureri, dar am simțit că mă țin ușor genunchii la un moment dat, așa că în curând am să-i duc la o inspecție, la un specialist.
Ca atmosferă, sunt încă sub influența Ecomarathonului de acum o săptămână și mi-e teamă că alergarea pe asfalt nu va mai fi niciodată la fel. A fost fun și interesant, m-am convins că e mereu diferit și e mereu o provocare, pentru că se schimbă multe într-un an. Dar n-au cum să fie aceleași trăiri ca pe munte.
Ce putea fi îmbunătățit – dispunerea concurenților de la ștafetă în zonele de schimb. La Piața Muncii, de exemplu, când se schimba ștafeta, concurenții stăteau atât de apropiați încât abia aveam loc să trecem câte doi pe lângă ei. De asemenea, cred că multă lume a ratat startul din cauza cozilor de la toaletă.
Marele minus și marele gust amar pe care mi l-a lăsat evenimentul ăsta are legătură cu premiile de la cursa copiilor. Nu îmi vine să cred și mi se pare inadmisibil ca premiile pentru copiii clasați pe primele locuri să fie meniuri de la McDonald’s. Nu e ipocrizie, e un semnal de alarmă vizavi de discernământul unor puști pe care părinții abia reușesc să îi scoată din casă, să alerge, și cărora li se spune din alte direcții că un meniu fast food e o recompensă. Știu că foarte multe maratoane sunt sponsorizate de companii nu tocmai curate (chiar și acesta) și, în ce mă privește, cursele pentru adulți n-aveau decât să fie sponsorizate de cartelurile de droguri mexicane, dar ar fi fost binevenită ceva mai multă etică la cursa copiilor.
Foto – Fundația Olimpică Română și Donez Amintiri