Sigur s-a întâmplat și ție. Stăteai la o bere sau te plimbai pe stradă și, când colo, un străin cu o engleză mai mult sau mai puțin reușită se bagă în seamă. Nu îți cere indicații, nici numărul de telefon, ci te întreabă cum e berea sau vrea să știe unde se mănâncă bine prin oraș.
Am observat reacții diverse, dar e clar că majoritatea celor pe care îi știu strâmbă din nas, răspund sec și încheie conversația cât mai repede. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu privită ca o ciudată pentru că stau de vorbă cu străinii mai mult decât preț de un da sau un nu.
Personal, nu sunt mereu în dispoziție de conversație și nici nu mă simt cea mai bună prietenă cu cineva pe care n-am mai văzut în viața mea. Însă nu plec niciodată de la premisa că am ceva de pierdut dacă le răspund politicos. Dacă mă interesează subiectul chiar stau cu ei la povești și le dau recomandările de mâncat și vizitat prin București.
Înțeleg că nu-i poți cere unui introvertit, mai ales dacă e femeie, să stea de vorbă cu un necunoscut, mai ales în altă limbă. Dar e o diferență enormă între cum reacționăm noi, românii, și cum reacționează oamenii din alte părți când sunt abordați de străini.
În Londra n-ai cum să petreci câteva ore prin centru fără să vină cineva la tine. Ce vrea? Nu te speria, nu vrea să te răpească, să te jefuiască sau să te ia de nevastă. Vrea un foc, vrea să știe dacă ești în oraș pentru vreun concert sau dacă ai chef de un club mai pe seară. Poți să zici poftim, poate, respectiv nu. Nu te mănâncă nimeni. Și nici nu ține de cultura în care te naști, ține de cea pe care o adopți, de loc și de bun simț, pentru că în Londra oricum 80% din cei pe care îi întâlnești pe stradă nu sunt englezi.
Sunt oameni care își aduc obiceiurile în București și imaginează-ți cât de ciudat e pentru ei să fie respinși cu sprânceana ridicată pentru imprudența de a cere o informație sau a face small talk.
În Manila, deși s-ar putea să te sperii un pic de mizeria și agitația de pe stradă, e un loc perfect în care să înveți ce înseamnă politețea și relaxarea. Dacă te oprești pe stradă să te uiți pe hartă, vin imediat 4-5 oameni la tine să te ajute. Te întreabă de unde ești, dacă îți place pe la ei și te invită și la o poză.
N-am să-l uit pe jandarmul care dansa într-un magazin pe piesa lui preferată de la radio și ne-a invitat și pe noi la dans, spre distracția vânzătoarei. Dar mi se pare că noi suntem în continuare extrem de reținuți, aproape sălbatici cu străinii și mă întreb de ce.
Oare pentru că am luat prea în serios povața cu “nu vorbi cu străinii”? Oare bănuim ce e mai rău de fiecare dată? Îi vedem drept răpitori, violatori și bătăuși? E diferit la țară, sunt oamenii mai prietenoși cu străinii acolo, în timp ce noi suntem alienați de București?
Ce oare ne face sălbatici, pe cont propriu, izolați în cerculețul nostru inclusiv la nivelul conversației de bază?
Nu toata lumea e asa, atata timp cat mi se adreseaza civilizat nu am de ce sa ma comport urat cu aceea persoana.