Ți s-a întâmplat vreodată să îți placă ceva atât de mult încât să le recomanzi tuturor prietenilor tăi să-l încerce, chiar dacă tu încă nu l-ai încercat?
Așa sunt eu acum cu Corcova Trail Race. N-am ajuns încă acolo, toamna asta va fi prima dată când voi alerga cursa de 21 km, dar am convins deja alte 4-5 persoane să se înscrie. N-a fost foarte greu, le-am povestit motivele care m-au convins pe mine:
Covrigei, biscuiți, supă la plic, pâine cu pateu sau cinstita slană cu ceapă mâncată lângă izvor. Iar în vârf, după o urcare grea, marele premiu al montaniarzilor – o ciocolată pe care o mănânci singur, după care lingi ambalajul. Mmmm. Fugi, ispită!
Cam așa arată meniul unui om al muntelui. Ceea ce nu-i rău dacă omul muntelui n-ar vrea să meargă și la mare din când în când și n-ar avea probleme când ar vedea că nu mai încape în costumul de baie.
Am văzut ieri pe grupul de discuții al comunității Limitless întrebarea asta – ce să mănânci când urci pe munte ca să nu-ți compromiți silueta? Ce poți lua cu tine sănătos, ușor, care să reziste ceva vreme? Să nu aibă tone de zahăr și catralioane de calorii, dar totuși să îți dea energie pentru traseele grele pe care le ai în plan.
În perioadele în care fac yoga mai des mă simt cea mai norocoasă ființă din lume. În primul rând, pentru armonia completă și liniștea pe care mi le aduc câteva minute în care mă conectez cu adevărat la mine însămi, să văd ce mai face fiecare colțișor ascuns. Yoga are, însă, o mulțime de efecte secundare, care deși nu stau la baza rațiunii practicii tuturor, sunt extrem de benefice.
Unul dintre ele este creșterea forței, a flexibilității și rezistenței musculare. Există unele posturi (asane) pe care le simt diferit de când fac mai mult sport. Mă ajută să descopăr că unii mușchi, pe care îi credeam puternici, sunt de fapt inflexibili, că alții s-au dezvoltat și îmi dau mai multă mobilitate decât am avut vreodată sau chiar că există diferențe de dezvoltare și de forță între mușchi de același tip (cei aflați de-o parte și de alta a coloanei vertebrale, de exemplu). Citește mai mult
Am început să alerg serios acum doi ani și ceva. Bine, începusem să alerg “serios” în fiecare primăvară de până atunci, dar mă ținea câte trei săptămâni. De acum doi ani și jumătate nu m-am mai oprit. Au fost, ce-i drept, câteva pauze – concedii, răceli, gerul Bobotezei – dar am avut grijă să mai dau pe la sală, pe la munte și pe la pârtie.
Alergând constant, la un moment dat, când s-a mai încălzit și am reluat cele 4-5-6 alergări săptămânale, am simțit că nu mai depun efort. Are legătură și cu obișnuința pe care încerc să nu o duc în rutină plictisitoare, însă are încă o parte bună. O parte care mă face să uit de toate diminețile cu trezire la 6.30 sau toate serile în care a trebuit să înving lenea sau celelalte planuri ca să ies la alergat.
După o perioadă de perseverență, nu mai mori după primele minute. E un sentiment tare plăcut să depășești recorduri pe RunKeeper sau pe unde le mai ții. Însă și mai tare e când descoperi acel ritm în care uiți că alergi. E un ritm pe care fiecare dintre noi îl găsește după o perioadă de antrenament, în care ne dăm seama că putem alerga așa toată ziua. Un ritm în care simți că alergatul e ca mersul, la același nivel de efort.
Sigur, nu vei ajunge acolo din prima. Mai întâi ai să simți că te sufoci, că-ți pocnește inima, că te apucă dureri prin stânga, dreapta, că picioarele nu mai vor. Dar după o vreme ai să constați că ai ajuns acolo.
Făgărașul nu e altceva decât o colecție de trasee care mai de care mai spectaculoase, cu vârfuri înalte, natură pe săturate și peisaje pe care merită să le vezi măcar o dată. Cu toate astea, sunt puține trasee pe care le poți face într-o singură zi, plecând din București, să fie și relativ accesibile și, totuși, să aibă o doză de adrenalină mai mare decât o simplă plimbare.
Valea lui Stan e un traseu pe care mi-am dorit să ajung de doi ani. L-am găsit mai simplu decât credeam, dar cel puțin la fel de provocator precum îl arată fotografiile. Un fel de cursă cu obstacole pe stânci și la altitudine.
Ca să ajungi pe Valea lui Stan trebuie să te îndrepți către Transfăgărășan. Înainte să ajungi la barajul Vidraru vei vedea pe stânga o troiță și un anunț “Zonă frecventată de urși”. Dacă anunțul nu te-a pus pe fugă, privește alături și ai să vezi un panou care te anunță că acolo începe traseul.
Au fost vreo 60.000 de oameni la concertul lui Robbie Williams din București, din ce s-a raportat după numărătoarea biletelor vândute. 60.000 de oameni umiliți de o organizare infectă și resuscitați apoi de un show fabulos.
Nu știu cum au socotit organizatorii că acești 60.000 de oameni ar putea să-și ia ceva de băut în orele petrecute acolo de la trei-patru corturi amărâte cu personal insuficient și complet nepregătit să facă față mulțimii.
Am ajuns la Piața Constituției pe la 7, după show-ul Deliei și înaintea celui al lui Lamar. Când am ajuns, am aflat că înainte să ne luăm de băut trebuia să stăm la coadă la tarabele care vindeau carduri și să le încărcăm cu bani.
Am stat vreo 30 de minute acolo, în soare, deshidratați, parcă anticipând ce avea să urmeze la coadă la bere.
Când stăteam la bloc, aveam o vecină care, în fiecare vară, gătea la 6 dimineața, pe răcoare. Cum noi dormeam cu toate ușile și ferestrele deschise în speranța unei minime adieri, deșteptarea venea foarte devreme și în arome de tocănițe, tochituri cu usturoi, vinete coapte și câte și mai câte bunătăți. Nu era deloc distractiv, mai ales dacă aveam frigiderul gol.
E clar că pe căldurile astea nu-i chip de stat în bucătărie, dar când ți-e dor de o mâncare de sezon, merită. Iar dacă nu suporți căldura, poți pune ceasul să sune înainte de răsărit, pentru o experiență extremă. Vezi doar să nu te trezești cu vecinii înfometați la ușă.
Mă gândeam de mult la rețeta asta de ardei umpluți vegetarieni pe care am adaptat-o puțin. În loc de orezul pe care îl folosește lumea în general la ardeii umpluți fără carne am pus hrișcă, pentru că are carbohidrați mai buni, mai frumoși și mai deștepți. 🙂 Așadar, a ieșit o variantă mai ușoară, mai low carb, mai sănătoasă și cel puțin la fel de gustoasă a unei rețete tradiționale.
Lansată anul trecut, brățara Garmin Vivofit 2 e un gadget util celor care încep să acorde mai multă atenție sănătății și mișcării. Se poartă non-stop la mână (inclusiv la duș și în timpul somnului), iar pe ecran sau în aplicația Garmin Connect apar diferite statistici legate de nivelul de activitate din timpul zilei și calitatea somnului.
Pentru că o port de două săptămâni, am apucat să-i testez funcționalitățile și am cuprins ce mi s-a părut mai util în review-ul de mai jos.
Cum arată?
Vivofit 2 are o brățară dintr-un cauciuc mai tare și un ecran cu display. Se închide cu un sistem de siguranță astfel încât să nu se desprindă de pe încheieturi în timpul activității fizice. Pare foarte rezistentă, am atins-o mai tare de niște stânci, la munte, dar n-are nicio zgârâietură. Brățara poate fi schimbată cu una de altă culoare, în cazul în care vrei să o asortezi cu pantofii.
În cutie vei găsi și un stick cu care poți sincroniza datele pe calculator.
La doar 17 ani, Bogdan Scarlat e unul dintre cei mai promițători înotători români, atât la juniori, unde concurează acum, cât și la seniori. În urmă cu doi ani stabilea noi recorduri naționale, iar acum, după 8 luni de pregătire în Franța cu fostul antrenor al Cameliei Potec, e la câteva secunde pe cronometru de o calificare la Jocurile Olimpice de la Rio.
L-am întâlnit pe Bogdan la Bazinul Dinamo, acolo unde până pe 12 iulie au loc Campionatele Internaționale de Înot ale României. Am încercat să aflu de la el cum e să vii acasă cu medalii de aur la 12 ani și ce poate motiva un adolescent să facă naveta Mioveni-Pitești pentru nouă antrenamente pe săptămână. Mi-a povestit despre perseverența în muncă, autoexigență și răbdare – calitățile cu care se construiesc campionii, dar și despre cât e de important să nu renunți după primele eșecuri.
Circulă o glumă printre oamenii care aleargă. Cică în maximum 24 de ore de la o competiție, chiar dacă în timp ce trăgeai de picioare ai jurat că nu mai faci, te înscrii la următoarea. Vena cere o doză nouă. Mie mi-a luat vreo 10 ore de la Maratonul DHL și până m-am înscris la Cozia Mountain Run – probabil cea mai grea, mai intensă și mai solicitantă alergare din viața mea de până acum, atât fizic, cât și psihic.
Așadar, la 12 noaptea după DHL, intram pe site să verific dacă mai sunt locuri. Când am văzut că ultima înscrisă era chiar o prietenă, m-am bucurat cu atât mai mult. E foarte mișto să ai prieteni sau măcar fețe cunoscute alături.
A fost a doua mea alergare montană, după Ecomarathon-ul din mai, și m-am înscris la traseul cel mai lung și de data asta – 30 km, din campingul Mânăstirii Turnu până în vârful Cozia și înapoi. Poate pe viitor am să încerc și traseele mai scurte, dar deocamdată simt că dacă tot depun efortul aș putea la fel de bine să-mi testez limitele la maximum și să iau și bonusul – priveliștea din vârf. Și credeți-mă, când am văzut Oltul șerpuind în zare, parcă n-am mai simțit că au fost atât de lungi kilometrii ăia.
E plin internetul de răspunsuri la întrebarea asta, dar o tot aud înainte de fiecare alergare mai mare, în diferite forme:
– Ce să mănânc în dimineața maratonului?
– Ar trebui să mănânc mai mulți carbohidrați?
– Dacă mi se face foame în timp ce alerg?
Nu sunt vreo specialistă, dar pot să vă povestesc puțin din experiența mea de până acum și să vă dau și câteva exemple de la sportivi cu background (mult) mai bogat.