Am început să alerg serios acum doi ani și ceva. Bine, începusem să alerg “serios” în fiecare primăvară de până atunci, dar mă ținea câte trei săptămâni. De acum doi ani și jumătate nu m-am mai oprit. Au fost, ce-i drept, câteva pauze – concedii, răceli, gerul Bobotezei – dar am avut grijă să mai dau pe la sală, pe la munte și pe la pârtie.
Alergând constant, la un moment dat, când s-a mai încălzit și am reluat cele 4-5-6 alergări săptămânale, am simțit că nu mai depun efort. Are legătură și cu obișnuința pe care încerc să nu o duc în rutină plictisitoare, însă are încă o parte bună. O parte care mă face să uit de toate diminețile cu trezire la 6.30 sau toate serile în care a trebuit să înving lenea sau celelalte planuri ca să ies la alergat.
După o perioadă de perseverență, nu mai mori după primele minute. E un sentiment tare plăcut să depășești recorduri pe RunKeeper sau pe unde le mai ții. Însă și mai tare e când descoperi acel ritm în care uiți că alergi. E un ritm pe care fiecare dintre noi îl găsește după o perioadă de antrenament, în care ne dăm seama că putem alerga așa toată ziua. Un ritm în care simți că alergatul e ca mersul, la același nivel de efort.
Sigur, nu vei ajunge acolo din prima. Mai întâi ai să simți că te sufoci, că-ți pocnește inima, că te apucă dureri prin stânga, dreapta, că picioarele nu mai vor. Dar după o vreme ai să constați că ai ajuns acolo.
Ritmul acesta este, cred eu, secretul maratoniștilor. Pe mine cu siguranță m-a ajutat la semimaratonul din 2013, când am alergat 21 km fără probleme, deși anterior nu mai alergasem niciodată mai mult de 10 km. M-a ajutat și la maratonul din 2014 – m-am uitat pe rezultate și am avut un timp de alergare aproape constant și la următoarele.
E vorba de antrenament, iar la primul semimaraton eu eram destul de bine pregătită, chiar dacă rămăsesem la o distanță confortabilă.
Până la urmă, dacă ești într-o formă fizică bună, poți duce mai mult decât crezi. De asta le spun tuturor prietenilor care se apucă de alergat două lucruri:
1 – nimeni nu a alergat un (semi)maraton din prima, după zeci de ani de stat pe canapea. Dacă la prima alergare nu poți face mai mult de 500 de metri, nu e un eșec, e o mare victorie.
2 – dacă poți alerga 10-12 kilometri, sigur vei putea face și un semimaraton. Continuă să te antrenezi și vei vedea că în ziua cursei ai să dai 200%. Pentru cei mai mulți dintre alergătorii la maratoane de la noi, mai ales din București, cea mai lungă alergare e în ziua competiției, nu la antrenament.
Totul e să antrenezi și psihicul cu aceeași dedicare cu care antrenezi fizicul. Corpul nu se deplasează fără psihic, iar dacă începi să lucrezi și “mușchiul minții”, se întâmplă două rezultate pe termen scurt – faci progrese mult mai rapide și nu-ți mai vine să renunți. Ba chiar, șoc și groază, e singura variantă în care alergatul o să-ți facă plăcere.
Deci antrenează-te și bucură-te!