“Somewhere along the line we seem to have confused comfort with happiness.”
Dean Karnazes e un ultramaratonist american de origine greaca renumit pentru anduranta sa si pentru alergarile intinse pe zile lungi, fara pauze de somn. Cartea lui, Ultramarathon Man: Confessions of an All Night Runner, urmeaza aproximativ acelasi stil al biografiilor sau cartilor despre sportivi aparute in ultimii ani, cu exemple concrete si detaliate ale mecanismelor si motivatiilor din spatele alergarilor extreme.
Prima parte a cartii nu m-a prins foarte tare, dar e ceva ce tine de preferintele mele vizavi de stilul de a povesti. Karnazes incepe cu povestea primelor sale alergari si a drumului de 64 de kilometri facut pana la casa bunicilor pe bicicleta, fara sa anunte pe nimeni. Fata de alti atleti, late bloomers, la el semnele de ambitie se vedeau din copilarie.
Tot in partea introductiva da cateva detalii si despre moartea surorii lui, Pary, cu care avea o relatie apropiata. Evenimentul l-a facut sa se opreasca din alergat si abia dupa 10 ani s-a reapucat. De-a lungul vremii, gandul la Pary l-a motivat sa depaseasca durerea si epuizarea si sa treaca cu bine de provocari greu de inteles pentru noi, alergatorii de rand.
La fel ca multi alti sportivi, Karnazes a avut cativa antrenori care l-au marcat in adolescenta. Ai lui au fost extrem de militarosi si zelosi. Mi-a placut in special replica antrenorului sau preferat, cand l-a intrebat pe Dean cum a fost alergarea si el a zis ca se simte ok. “If it felt good, you didn’t push hard enough. It’s supposed to hurt like hell.”
Mai tarziu, Dean Kazarnes devine un corporatist cu o viata dubla care alearga noptile si cere sa i se livreze pizza la miezul noptii, in intersectii. Familia i-a fost aproape si a calatorit cu el in rulota botezata Mother Ship. Dupa fiecare alergare nocturna, ajungea la timp acasa pentru a duce copiii la scoala.
Sotia si copiii au mers cu el la aproape toate competitiile importante, dar nici el n-a ratat meciurile de baseball si serbarile celor mici. Pentru a atinge starea asta de echilibru intre viata de atlet, cariera si viata de familie, Kazarnes a ajuns sa doarma doar cateva ore pe noapte. Sau, in noptile cu alergari lungi, deloc.
De ce spun ca prima parte nu m-a cucerit complet? Mi-a lasat impresia unei atitudini poate tipic americane care poate fi confundata cu lipsa de modestie. In plus, are destul de multe scene de clisee in stil Hollywood, momente prea dramatizate. Parca vedeam cum face zoom camera pe fata tatalui lui si surprinde lacrima din coltul ochiului. Un pic prea mult pentru mine.
Totusi, in partea a doua parca s-au mai estompat scenele de genul asta. A doua jumatate a cartii este concentrata pe descrierea unor ultramaratoane celebre pentru dificultatea lor, pas cu pas. Detaliile sunt foarte precise si prezentate cronologic, ceea ce aduce si o doza de suspans. Parca transpiri citind cum a alergat Ultramaratonul Badwater la 49 de grade Celsius (si l-a castigat!), dupa care te duce direct in gheturile Polului Sud, la prima editie a maratonului de acolo.
Tocmai pentru aceste insighturi (care apar la bornele cu kilometri multi) si explicatii ale motivatiilor alergatorilor de anduranta merita citita cartea. Veti cunoaste latura lui de adrenaline junkie care isi forteaza limitele la un nivel suprauman.
Va recomand cartea, indiferent daca va place sa alergati sau nu. Recunosc ca mie mi-a facut chef sa-mi pun adidasii si asta nu s-a mai intamplat cu alte carti pana acum. Sigur, nu se compara cu alte capodopere cum ar fi autobiografia lui Andre Agassi sau Mananca. Alearga, a lui Scott Jurek, dar e o carte care descrie foarte bine ce se intampla dupa pragurile unde majoritatea oamenilor zic stop. E si usor de citit si n-ar trebui sa va ia prea mult timp, cu exceptia situatiei in care va cheama Carmen si cititi alte trei carti in paralel.
Inca un plus e umorul autorului, care si-a scris singur povestea, fara ajutorul altor editori, asa cum se obisnuieste in lumea sportiva si nu numai. Iata ceva de admirat.
Editia paperback are si un interviu la final in care sunt cuprinse cele mai frecvente intrebari pe care Dean Kazarnes le primeste legate de antrenament, nutritie si alte obiceiuri. Omul e la fel de strict cand vine vorba de mancare ca si in cazul antrenamentelor. Nu mananca zahar, nu mananca faina alba, grasimi hidrogenate sau alimente supraprocesate, dar cand alearga nu se mai uita la nimic si ingurgiteaza cantitati enorme de pizza, lapte praf (are electroliti) si tot felul de alte lucruri pline de energie.