CiucașX3 2015 – un maraton grozav, peste așteptări

 

Cum a fost la CiucasX3?

Fantastic!

M-am simțit bine și am fost mai zen ca niciodată. M-am bucurat de cursă, mi-am amintit cât de mult iubesc muntele și cât de norocoasă sunt că pot să alerg în toate locurile astea de o frumusețe rară.

Am fost pe Ciucaș de mai multe ori, dar niciodată pe traseul de maraton. A fost cu atât mai interesant să ajung și în locuri noi și să-mi testez rezistența pe 42 de kilometri de munte. Țin minte că, de mai multe ori, ajungând pe vf. Ciucaș, vedeam punctul verde care marchează traseul de maraton și nu-mi venea să cred că sunt oameni care aleargă pe acolo. Doi ani mai târziu sunt unul dintre ei.

București – Cheia

 

Am ajuns în Cheia vineri seara, pe la 22.30. N-am mai prins ședința tehnică, dar am ridicat numerele și am intrat puțin în spiritul evenimentului. Apoi am plecat la somn, la pensiunea găsită pe ultima sută de metri. Planul inițial era să mergem trei fete și să stăm în cortul meu de trei persoane, dar ne-a speriat prognoza de ploaie și până la urmă am rămas două, așa că ne-am cazat la Pensiunea cu Noroc 🙂 Toate camerele erau ocupate de alți alergători, normal, așa că atmosfera era destul de familiară.

Din păcate, n-am închis un ochi în noaptea aia. Mi-a fost foarte frig, chiar și cu două perechi de șosete și două polare. Mi-am dat seama că până acum am avut doar două alergări înaintea cărora am dormit ok – un semimaraton la București și alergarea de la Cozia. Pe la 5 dimineața i-am auzit plecând pe câțiva vecini, probabil înscriși la ultramaraton, care a avut startul la 6.

Noi, cei de la maraton și colegii de la semi, am avut startul la 10. S-a întârziat plecarea cu 20 de minute pentru că încă mai erau participanți care nu ajunseseră, dar am folosit timpul pentru o încălzire cu echipa 321sport.

Atmosfera era de nerăbdare, lumea se pusese deja pe poziții la start. Vremea părea foarte bună și am avut noroc că a rămas așa.

Eu am făcut din nou greșeala să îmi îndes prea multe chestii în camelback. Pe bune, numai trusa de farduri mai lipsea de acolo. Aveam apă, o sticluță cu energizant din miere și lămâie, o bluză cu mânecă lungă de pus peste tricou dacă mi se face frig, o banană, impermeabila, plasturi, șervețele umede, șervețele uscate, un gel Sponser și o fiolă de magneziu. Nu știu de ce car de fiecare dată atâtea lucruri, oricum niciodată nu mi se face foame și rareori mi se face frig când alerg. Evident că m-am întors cu banana făcută terci în rucsac, pe post de suvenir lipicios.

 

Start maraton!

 

Am pornit alergarea ușor, după care am încercat să îmi găsesc ritmul. Cred că eram pe la kilometrul 12 când mi-am dat seama că sunt încălzită și mi-am găsit viteza optimă. Pe prietenii cu care am pornit nu îi mai vedeam și am decis să nu îi aștept. Istoria a demonstrat că picioarele mele, dacă observă că mă opresc, cred că a venit vremea concediului și refuză să mai pornească motorul. Așa că am continuat să alerg și să merg într-un ritm susținut, fără să mă opresc și fără să forțez.

Singurul loc unde am dat cam tare la vale a fost la coborârea de la Cabana Ciucaș, pe plăcile de beton. Am cântărit un pic opțiunile și am ajuns la concluzia că, în cel mai rău caz, m-aș fi rostogolit până la finish. Nu suna așa de grav.

Vremea a fost minunată, perfectă, iar pe vârf am prins destul de senin. Au fost câțiva stropi de ploaie, dar numai cât să ne răcorească. Mi-am pus impermeabila abia pe vârf, unde bătea vântul mai mare.

M-am rătăcit de două ori – o dată, înainte să ajung la Cabana Ciucaș, când ajunsesem într-un punct în care nu mai vedeam marcaje, erau două poteci la o distanță de 100 metri una de alta și nu știam dacă sunt pe cea bună. Am stat câteva minute acolo și nu apărea nimeni, începusem deja să mă sperii că nu mai sunt pe traseu. Na, ai luat-o înainte, acum satură-te. Până la urmă au apărut din spate doi alergători care mi-au zis că trebuia să continui în față și, evident, m-au și luat puțin peste picior. Au zis să nu mă mai îndepărtez așa de mult de ei, că nu mai ajung la finish. Haha!

A doua oară, în timp ce mă apropiam de Cabana Silva, pe finalul cursei, am avut un moment în care nu eram sigură că sunt unde trebuie. Am ezitat câteva minute, iarăși eram singură, nu vedeam pe nimeni în jur. Până la urmă am pornit din nou alergarea pe un traseu care n-avea nimic în comun cu cel oficial, dar am reperat umbrela colorată a punctului de alimentare. Când am văzu voluntarii, parcă nu-mi venea să cred. Avusesem emoții că m-am rătăcit de-a binelea și i-am rugat să-mi confirme că sunt unde trebuie și să-mi arate de două ori direcția în care trebuie să mă duc, ca să fiu sigură că nu greșesc.

Mă gândeam că e bine, totuși, să nu fii primul la un maraton montan, pentru că trebuie să descifrezi tu traseul. Iar eu sunt zero la orientare.

La un moment dat am ajuns într-un pluton în care era o altă fată în fața mea, care avea o viteză de invidiat pe urcare. Mi s-a pus pata că trebuie să o ajung din urmă, deși e foarte greu să te străduiești să tragi mai tare, când știi că ăla e ritmul tău și că o să ai nevoie de energie pe traseu. Am ajuns-o într-un final și, după câțiva kilometri, mă îndepărtasem destul de mult de ea.

Atunci am avut una dintre cele două mari revelații ale cursei, poate absolut evidente pentru altcineva, dar noi pentru mine: dacă ești competitiv și vrei să scoți un loc bun, nu ai altceva de făcut decât să-i depășești pe ceilalți, unul câte unul.

Până la urmă, aveam cam același ritm ca toate fetele dinaintea mea. Ce ne despărțea era o distanță pe care eu trebuia să o recuperez, să ajung înaintea lor și să păstrez diferența. Sigur, nu vorbesc despre fetele de pe podium. Ele sunt elite și când eu împingeam în genunchi la urcare pe Ciucaș, ele coborau deja. Atât de repede încât abia le-am văzut la față.

Nici păstrarea distanței nu s-a dovedit a fi prea simplă. De la Cabana Ciucaș am urmărit o altă alergătoare care cred că era într-o formă mai bună decât mine. Am și schimbat câteva vorbe cu ea – avea o fetiță și voia să îi ducă ei medalia. Way to go, supermom! Vreau să fiu ca ea când o să fiu mare.

Am reușit cu greu să o depășesc în zona plăcilor de beton, deși trăgeam amândouă cu viteză și cu încordare, să nu ne rupem ceva în noroi. După rătăcirea mea dinainte de Cabana Silva, a recuperat teren și m-a ajuns din urmă. Dar eu oricum mă pregăteam deja de plecare și am pornit repede la vale, pe dunga portocalie.

A doua revelație a cursei a fost zahărul. Pentru că mă simt, arăt și alerg mai bine mâncând destul de low carb, am exclus dulciurile aproape complet. Înainte de maratoane mai mănânc carbohidrați, dar asta înseamnă fructe proaspete sau uscate, hrișcă și uneori paste.

De data asta, însă, vineri am mâncat cheesecake de la Pyuric, iar în tmpul cursei am avut la mine un gel Sponser pe care l-am luat doar ca să văd ce se întâmplă. A avut gust mult mai bun decât cel de la prima mea experiență, care mi-a întors stomacul pe dos. După o vreme am luat și cele trei pătrățele de glucoză luate de la colega de cameră, iar pe la punctele de alimentare am mâncat rahat turcesc, mai prietenos cu aparatul dentar decât glucoza.

Ce hrișcă, ce fițe low carb mâncate cu degetul mic ridicat?! Gelul și glucoza mi-au dat super multă energie! Sigur, acum mă simt ca după o supradoză și nu mai vreau să văd nimic dulce în fața ochilor o vreme.

 

 

De luat acasă

 

Maratonul CiucasX3 a fost o cursă de care m-am bucurat la maximum. Traseul nu mi s-a părut greu, dar aici depinde de obișnuința și preferințele fiecăruia. Cred, totuși, că s-au văzut antrenamentele de vara asta. Cu tot noroiul, cu toate rătăcirile și micile pauze pe la punctele de hidratare și prin tufișuri, am scos 5 ore și 48 de minute. Locul 5 la categoria mea și 94 la general, din peste 300 de participanți. Binișor pentru cineva care a urcat pentru prima dată pe munte acum doi ani și-un pic.

Mi s-au umflat mâinile și mi-a curs nasul mai rău ca niciodată. Cred că 50% din apă s-a pierdut pe nas. O priveliște elegantă și grațioasă pentru cei care alergau lângă mine 🙂

Un moment amuzant a fost când de pe contrasens a apărut o turmă de oi și a trebuit să le facem loc. Am pornit alergarea tiptil, să nu ne vadă câinii care le păzeau. Mai departe, aceeași poveste, dar cu niște vaci.

Alte joiane m-au motivat să bag viteză când le-am văzut că aleargă la vale, spre mine. Eram singură, așa că am accelerat să îi ajung pe cei din față, pentru confort psihic. Mă simțeam ca la cursa de la Pamplona.

A fost ceva noroi pe traseu, dar nimic grav, să riscăm accidentări. Organizarea a fost ok, n-am prins ședința tehnică, dar au fost voluntari la punctele de alimentare cu apă, izotonic, ceai, fructe, glucoză, murături etc. și alții care ne indicau direcția.

M-am bucurat mult și de momentele în care alergam cu alții. E mișto când alergi într-un pluton cât de cât compact și începe lumea să povestească. Între niște necunoscuți care aleargă în liniște se iscă din senin o discuție ca între prieteni, la bere. Cum se simt, de unde și-au luat rucsacul, cum e pe la alte maratoane, unde mai merg anul ăsta – chestiile clasice care îi plictisesc de obicei pe prietenii noștri nealergători.

La urcarea pe vârf, niște turiști m-au încurajat și mi-au zis că sunt a opta sau a noua fată. Nu-mi venea să cred, mai ales că vreo patru trecuseră deja pe lângă mine, în coborâre.

La coborârea de pe vf. Ciucaș am trecut pe lângă un alergător care avea o crampă, așa că am decis să-l aștept și să-i dau fiola mea de magneziu. Am sperat să nu am eu nevoie de ea mai târziu și, din fericire, n-am avut.

Când am intrat din nou în Cheia, alergând pe stradă, niște câini din sat au dat alarma și deodată au început toți să latre ca după hoți. Am văzut doi dulăi în fața mea, dar trecuseră două fete de la semi cu bine înainte, așa că m-am dus și eu după ele. Numai că n-am avut curaj să alerg. Am mers încet, pe lângă gard. O cicatrice de mușcătură îmi ajunge, nu mai vreau altele.

A doua zi dimineață, mă simt excelent, nu am febră. Mă dor doar șoldurile și puțin glezna și genunchiul piciorului stâng.

Încă mai am starea aia de euforie de finish, când nu-mi venea să cred că am terminat cu aproape o oră mai puțin decât la EcoMarathon.

CiucasX3 a fost o cursă grozavă, nu mi s-a părut foarte grea pentru că nu mi-a venit deloc să înjur (așa cum s-a întâmplat la Eco și la Cozia) și am savurat la maximum alergarea pe pământ negru ud, moale și plin de ace. Iar văcuțele, oile, băleguțele și chiar și câinii n-au făcut altceva decât să condimenteze traseul.

Felicitări participanților și organizatorilor și să ne țină genunchii pentru cursa de la anul!