Ah, ce frumoasă e lumea maratoniștilor, cu nuanțele ei fosforescente, competițiile prin tot felul de locuri spectaculoase și spiritul marii familii a iubitorilor de sport și de natură! Pentru cineva care nu aleargă, poate părea o poveste idilică perfectă.
Alergătorii, însă, cunosc și latura mai puțin glamorous a pasiunii lor. E vorba despre acele mici lucruri care i-ar face pe alții să zică “bleah!” sau “no way!”, dar pentru noi nu sunt altceva decât condimentele unei curse.
Iată 5 lucruri mai puțin grozave la care să te aștepți în timpul unui maraton, indiferent dacă e montan sau pe asfalt:
1. Mucii. Da, sorry to break it to you like this. Dacă e cât de cât răcoare, mai ales dacă alergi la munte, o să-ți curgă nasul într-o veselie. La finalul cursei ai să te trezești că i-ai împrăștiat peste tot pe traseu ca în Hansel și Gretel, iar ce a rămas ți s-a lipit de tricou, mâneci și chiar și pe pantaloni ai ceva urme.
La CiucasX3, după o noapte nedormită din cauza frigului, mi-a curs nasul încontinuu. Nu aveam șervețele la mine, așa că le-am oferit o priveliște mai puțin elegantă alergătorilor din spatele meu când apelam la tot felul de metode rudimentare de a scăpa de problemă. Poate de asta nu a alergat nimeni fix în spatele meu.
2. Nevoile în mijlocul naturii sunt ceva … natural în timpul unui maraton montan. În general, în cazul efortului prelungit, corpul va primi semnalul că apa trebuie păstrată și n-ar trebui să te surprindă dacă nu-ți vine deloc să mergi la toaletă. Însă dacă bei multe lichide – apă, isotonic, ceai etc. – s-ar putea să ai nevoie de o pauză în tufișuri.
La maratoanele pe asfalt sunt de obicei toalete ecologice. Cum numărul lor e limitat, pregătește-te să stai ceva la coadă și să fii depășit de pacerii de care fugeai.
3. Daunele fizice. Maratoanele sunt adevărate traume pentru organism. E și motivul pentru care încerc să mă antrenez mai serios și să nu mai sufăr atât de mult. Și oricât de mult mi-ar plăcea ideea de a alerga pe alt munte în fiecare weekend din martie până în noiembrie, nu e ceva recomandat oricui.
Pe lângă efortul fizic, însă, apar și daunele. La primul semimaraton pe asfalt, când am alergat cu adidașii ăia ieftini de 60 lei de la Decathlon, m-au durut mai tare bășicile de pe picioare decât genunchii. Iar de la fiecare alergare montană m-am întors cu zgârâieturi noi, vânătăi de diferite culori, urme de crengi peste ochi și nici nu mai zic de manichiură și pedichiură. La picioare mi-am petrecut vara în 8 unghii, iar cele de la mâini au rămas agățate prin tot felul de pietre.
4. Ți se umflă mâinile. Mi s-a întâmplat de câteva ori să mi se umfle mâinile atât de tare încât aveam pielea perfect întinsă pe degete. E o consecință a deshidratării și nu se rezolvă doar cu mai multă apă, ci și cu niște sare în apă și eventual niște băuturi isotonice. Odată cu apa elimini și săruri foarte utile, pe care nu ai cum să le înlocuiești consumând apă simplă.
Nu e cazul să te sperii, se întâmplă și la case mai mari.
5. Mirosuri înțepătoare. După 4-5-6-8 ore de alergat încontinuu, plus sau minus ploaie, praf, soare, pământ, să nu te miri dacă iubitul/iubita care te așteaptă la finish n-o să vrea să te îmbrățișeze. Eu, una, nu am probleme atât de mari cu mirosurile, dar mi se întâmplă uneori să alerg în spatele altora pe care îi depășesc doar pentru că altfel aș leșina de la ce lasă în urmă.
Fiecare se cunoaște cel mai bine. Pe unii nici măcar apa și săpunul nu îi ajută foarte mult, pur și simplu transpirația le miroase mai tare.
Nici în extrema cealaltă nu e bine să pici, însă. Când am urcat pe Valea lui Stan nu știu ce a fost în capul meu de zână de m-am dat cu deodorant parfumat când am plecat de acasă. Nici n-am început bine traseul că m-a și înțepat un bondar nenorocit. Varianta sigură e piatra de alaun – e naturală, inodoră și incoloră.
Chiar dacă nu sună atât de grozav și majoritatea alergătorilor nu vorbesc despre ele, să nu lași lucrurile de mai sus să stea în calea ta. O cursă mișto merită toată transpirația din lume 🙂
