Iezer Păpușa Trail Race – maraton, patinaj, ploaie și prima dată pe podium

 

Împinge călcâiele în podea și ridică vârfurile la maximum, până simți că pocnește gamba. Cam așa a fost prima parte de urcare la Iezer Păpușa Trail Race. Din fericire, nu a durat mult și urcarea ne-a dus la răscruce de vânturi, în golul alpin, apoi la patinoar. Cum așa?

Ei bine, planul era ca alergarea de la Iezer să fie antrenamentul lung înainte de Maratonul Piatra Craiului, de săptămâna viitoare. Pentru că nu apuc să alerg decât în parc sau pe stadion, am zis că o porție de antrenament specific nu strică.

Dar să derulăm de la început. Am ajuns la Iezer mai mult din întâmplare. E un eveniment mai puțin cunoscut, care a avut prima ediție anul ăsta și probabil nu m-aș fi înscris dacă nu câștigam o înscriere gratuită la tombola de la Cozia Mountain Run.

Așa că mi-am făcut bagajele, mi-am luat sora în galerie și am plecat. Am hotărât să nu forțez deloc, să alerg relaxată ca să nu-i dau ocazia lui Murphy să aplice legea gleznei sucite înaintea cursei cu emoții. Totul a decurs ok și, cel puțin din punct de vedere al funcționalității, sunt aptă pentru MPC.

La Iezer există 3 trasee – Găinațul Mare (10 km), Fracea (21 km) și Plaiul lui Pătru (30 km și 2036 m diferență de nivel). Eu m-am dus la traseul lung, să alerg de toți banii.

Având în vedere că a fost prima ediție, am văzut pe lista de înscriși cam 120 de persoane. Zona e foarte frumoasă și cred că mulți s-au înscris de dragul traseului. Din păcate, în noaptea de dinaintea startului a fost o furtună cu ploaie, tunete și fulgere și cred că mulți s-au speriat. Prin urmare, la start am fost doar vreo 40 de persoane.

A fost destul de amuzant, mă uitam în jur și erau mai mulți susținători decât alergători. Părea că eram câțiva prieteni ieșiți la un antrenament. Era cineva acolo cu un fel de vuvuzelă și tot sufla în ea pe la ora startului, numai că până n-am auzit pe cineva strigând la microfon Start!, nu ne-a venit să credem că gata, plecăm. Partea excelentă a fost că nu ploua. Încă.

 

Cum a fost alegarea

 

Traseul începe de la Cabana Voina și urcă prin pădure. Prima parte e doar urcare, iar prin pădure e destul de abruptă. Apoi e relativ drept, după care începe coborârea.

Când am ieșit din pădure am dat de golul alpin, cu un deal aparent mai ușor de escaladat, dar plin de iarbă înaltă prin care nu era chiar așa ușor să te deplasezi.

Am urcat prima parte cot la cot cu Mihaela, o doamnă de 47 de ani (v-am zis că nu există vârstă limită pentru sportul ăsta!) și cu Silviu, un domn care locuiește în zonă și a fost ghidul nostru în rătăcirile următoare. La primul punct de hidratare și alimentare am băut puțin isotonic, am luat un pumn de jeleuri și am plecat molfăind.

Eram încântată! Vremea era perfectă, mă minunam cu colegii de alergare că nu plouă. Peisajele erau de poveste privite de deasupra ceței, iar în dreapta, uriașă, se vedea creasta Pietrei Craiului. Am avut un ușor nod în gât, dar să lăsăm emoțiile pe săptămâna viitoare.

Nici n-am trecut bine de 10 km, că a început să picure. Super, Carmen! Ai cobit.

 

În câteva minute s-a transformat totul într-o ploaie serioasă, așa că mi-am pus impermeabila de la Mammut, care a trecut cu nota 20 primul ei test real. I-aș fi dat notă și mai mare dacă îi puneau membrană și în dreptul feței, că mă plesneau stropii de ploaie de zici că le greșisem cu ceva.

Partea mai grea, odată cu ploaia, a fost că s-a lăsat și ceața. Traseul fusese marcat binișor, erau puncte roșii pe unele pietre sau pe iarbă, iar din când în când era și câte un pilon marcat. Numai că vizibilitatea era atât de scăzută, încât nu vedeam nimic în jur.

Cred că în total jumătate din alergare a fost sub frica rătăcirii. Am auzit ulterior la finish că vreo două persoane de pierduseră pe traseu. Eu am încercat să nu mă îndepărtez de cei cu care urcam, așa că alergarea noastră a fost un fel de sprint până la marcaj și apoi pauză, să-l găsim pe următorul.

Am luat-o și aiurea de câteva ori, dar eu probabil m-aș fi pierdut și pe vreme bună, la cât de rău stau cu orientarea. Când nu mai știam încotro, ne duceam unul într-o parte și altul în cealaltă, iar cine găsea primul marcajul îi striga și pe ceilalți. Uneori era cam frustrant. Imaginează-ți ditamai valea pe care o puteai coborî în orice direcție, numai că nu vedeai drumul corect. Potecă nu era, marcajul nu se vedea, iar vizibilitatea era de 15 m în jur.

Ce bucurie era când, rătăcind, se auzea câte un fluier al voluntarilor de la punctele de hidratare! Din punctul ăsta de vedere, organizatorii și-au făcut bine treaba – voluntarii au fost așezați pe traseu exact unde aveam mai mare nevoie, unii urcau cu motoare după noi și ne mai ziceau direcția corectă.

La final, vorba unuia dintre băieții cu care am alergat, eram ca în I shouldn’t be alive, ediția Iezer.

Am scăpat cu bine și de ploaie și am intrat din nou în pădure, pentru coborârea finală. Aici m-au apucat puțin nervii. Drumul forestier era atât de plin de apă încât se făcuse un adevărat patinoar din noroi, extrem de alunecos. Prima dată când am alunecat nici n-am știut ce m-a lovit. M-am trezit că mă duc ca la snowboarding, cu dreptul în față, cu viteză, fără să pot să frânez și fără să știu dacă, cum și în ce o să mă opresc.

Asta m-a făcut să încetinesc foarte mult, deși coborârile pe drum forestier sunt specialitatea casei. Am mai alunecat de vreo două ori, o dată m-am aruncat cu fundul pe un buștean din mijlocul drumului pentru că altfel nu știam cum să mă opresc.

Fata care venea din urma mea nu știu cum a reușit să alerge pe acolo, dar eu m-am hotărât să merg. Era riscant și frustrant în același timp. Ea s-a dus înainte și la un moment dat nu am mai văzut-o. În clasament am observat că a terminat cu doar 2 minute înaintea mea.

Ar fi fost și mai puțin dacă nu mă rătăceam și la ieșirea pe șosea. La o bifurcație n-am văzut bine semnul, am luat-o pe drumul corect, dar nu eram sigură. Am ezitat și m-am întors vreo 200 metri să verific indicatorul turistic care nu a făcut altceva decât să-mi confirme că eram pe drumul bun, dar m-am panicat degeaba.

La finish, o fotografă m-a invitat să-mi trag respirația și să fac o poză. Nu prea aveam ce respirație să-mi trag. Mersesem pe drumul forestier, iar pe porțiunea de șosea nu apucasem să obosesc. Aveam pulsul 130 și eram ca la plimbare. Totuși, pentru că au fost atât de puțini participanți, m-am trezit pe locul 2 la fete și pe locul 11 la general. Uau! Cu 4 ore și 22 de minute la 30 km (brățara mea zice că au fost 32, cu toate rătăcirile incluse).

Incredibil din toate punctele de vedere! Cu timpul ăsta cred că aș fi ieșit pe locul doi și dacă participam singură :))

 

 

 

 

Uite podiumul, nu e podiumul

 

Ca de fiecare dată, nu am putut să mănânc mare lucru după alergare. Vreo 4 fursecuri și două linguri de mămăligă cu brânză mi-au ajuns. În schimb, am băut trei tone de apă.

După ce a sosit toată lumea cu care eram, am pornit spre locul unde stăteam, la vreo jumătate de oră cu mașina, să ne schimbăm. Am stabilit să ne întoarcem la 18.00, la premiere, când tovarășii alergători mi-au făcut pe plac și au condus înapoi doar pentru că voiam eu să fiu acolo.

Din păcate, am rămas cu un gust amar de la cursa asta. Traseul frumos, organizarea ok, dar un singur mare fail – premierea a început mai devreme. Noi ne-am grăbit să ajungem la 17.50 acolo doar ca să constatăm că premiile se dăduseră deja și se trecuse la tombolă. M-am dus la masa unde se striga tombola și am întrebat pe cineva de ce s-a început mai devreme, iar motivul a fost “că oricum era toată lumea aici”.

Ei bine, nu. Nu toată lumea a fost cazată lângă start și nu era toată lumea acolo. Mi-am luat punga cu diploma, trofeul, un tricou din bumbac pe care scrie Winner și o pungă de musli și aia a fost.

Nu mă așteptam să câștig, nu am fantezii de glorie cu podiumuri, dar mi-am dorit foarte mult să fiu acolo și din cauza unei decizii pe care nu mi-o explic, organizatorii au reușit să mă lase fără bucuria asta.

La toate maratoanele la care am fost și la care am putut, am rămas la premiere. Mi se pare ceva fair play să îi vezi și să îi aplauzi pe cei care au ieșit primii, e parte din poveste, că altfel alergam și plecam toți acasă. Iar dacă aș fi știut că începe mai devreme, aș fi fost acolo. Există event pe facebook, nu cred că era atât de complicat să apară un anunț acolo.

Acum mă uit la trofeu și la diplomă și nu mă încântă cu nimic. Asta pentru că îmi cunosc foarte bine nivelul, știu că a fost pură întâmplare podiumul ăsta, dar nu înseamnă că nu voiam să fiu acolo.

Chiar acum câteva săptămâni citeam blogul cuiva care n-a fost anunțat că premierea la un concurs de acum câțiva ani s-a făcut mai devreme decât trebuia și a ratat-o pentru că nu a fost anunțat. Mi s-a părut foarte nasol. Și chiar e. Chiar și pentru mine, care nici nu mă așteptam, dar nici nu urmăream să câștig ceva. Tot aș fi vrut să fiu acolo și să văd cum e.

Acum deja sunt în faza în care pot să glumesc despre asta și să recunosc că mi-am ratat probabil singura șansă la un selfie pe podium, că un trail run cu 40 de oameni la nivelul ăsta nu cred că mai prind 🙂

 

 

 

Cu ce gânduri am plecat despre Iezer Păpușa Trail Race

– traseul e foarte frumos, destul de alergabil (deși e piatră și sunt și smocuri de iarbă), peisajele merită tot efortul

– voluntarii și-au făcut treaba foarte bine, ne-au ajutat să ne orientăm și să ne păstrăm veselia și umorul. Eu aveam numărul de concurs 007 și absolut toți mă făceau să râd cu gluma “Bond. James Bond”.

– punctele de alimentare aveau de toate – jeleuri, cașcaval, biscuiți, fursecuri, banane, lămâie, mere etc.

– marcajele au fost ok, păcat că nu prea le-am văzut din cauza vremii

– participanții au fost la nivel mediu în cea mai mare parte

– când s-a stricat vremea, unii concurenți au fost întorși din drum la unele puncte de control

– unii concurenți s-au rătăcit din cauza vremii și au fost trimise echipe de voluntari să îi caute

– avem fotografii foarte frumoase din timpul alergării. Mulțumiri fotografilor de pe traseu!

 

Ce voi face diferit pe viitor

 

– trebuie să fac schimbări la meniul dinainte de cursă, pentru că iar am alergat cu o burtă umflată de zici că aveam sarcină în 5 luni.

– alergarea a venit după o săptămână cam tensionată și am simțit încărcătura asta ca pe un bagaj. Am de lucru la relaxare, altfel, în momentele mai dificile ale curselor, am tendința să nu mă mai bucur.

– n-am voie să mai ratez antrenamentele cu pante și niște cycling. Am mult de lucru la urcări.

 

Per total, a fost o alergare frumoasă, ușurică pentru că nu am forțat, dar putea fi și grea dacă băgam viteză. În orice caz, a fost mult mai ușor traseul de 30 km decât cel de aceeași distanțî de la Cozia Mountain Run.

Sunt în continuare dezamăgită de ce s-a întâmplat cu ora premierii, dar sper să nu se mai întâmple pe viitor. Sincer, nu știu dacă mă mai întorc la anul. Dacă nu plouă, poate e o șansă.