De când intri în curte te prinzi că e ceva fishy. Prima probă care te întâmpină e un uscător plin de rufe. Jumătate sunt curate și miros a balsam, iar jumătate sunt sinteticele transpirate la sală sau la alergat. Problema e că singura metodă de a afla care sunt curate e să-ți faci curaj să le adulmeci. Și nu-ți permiți să greșești.
La intrare, în holul mic, avem exhibit B. Adidașii cu care cineva a alergat weekendul trecut la o cursă montană. După cum s-a uscat noroiul pe ei, până și cel mai slab detectiv și-ar da seama că a plouat ceva la alergarea aia. Iar cojițele de noroi împrăștiate în jurul lor sunt semn că n-au fost pe lista priorităților la curățat și că probabil vor fi spălați cu două zile înainte de următorul trail run.
Lângă ei sunt alți adidași cu care altcineva s-a antrenat pe pante, în parc. Dacă chestia aia de pe talpa lor e tot noroi, rămâne de văzut.
Oricum, dacă ești musafir n-ai să găsești o pereche de papuci de casă. Dar loc pentru 15 perechi de adidași se face.
Dar de ce ar fi o casă de sportivi amatori diferită de una de nesportivi? Într-o casă de oameni normali există un sertar de pungi. Dacă sunt puțin ipohondri, există și un sertar cu medicamente. Dar într-o casă de oameni care își petrec timpul liber la alergare, la drumeție, la BJJ, la snowboard, la yoga, la înot sau la sală, există încă două sertare – unul cu medicamente și unul cu suplimente.
Asta face sportul. Dintr-un om care n-avea nici măcar o aspirină în casă te transformă într-un colecționar de cartilaje de rechin, spiruline, prafuri proteice și geluri energizante. Și magneziu, neapărat magneziu. Chiar dacă n-ai avut niciodată crampe musculare serioase, e mai bine să fie decât să nu fie.
Și să nu care cumva să deschizi frigiderul! Pe lângă chestiile identificabile ai să vezi castroane cu tot felul de mixuri ciudate de semințe și lapte de cocos, soia și cine mai știe ce.
Oricum, cam 30% dintre conflictele dintr-o casă de oameni activi care mănâncă dubioșenii sunt despre cine nu a închis bine capacul cutiei cu migdale care s-a vărsat și a umplut casa de molii.
Într-o casă de sportivi, scoți rufele de la spălat și îți crește tensiunea când vezi că sunt toate pline de scame albe de hârtie. Pentru că cineva și-a aruncat la spălat pantalonii de la maraton întorși pe dos, cu tot cu numărul de concurs prins cu bolduri.
Ai putea la fel de bine să arunci tura aia de rufe, oricum nu s-ar prinde nimeni, la cât de burdușite sunt rafturile cu materiale supraelastice. Pe de altă parte, dacă te gândești cât au costat, te ajută speranța că le vei vinde la vreo licitație cândva și-ți vei scoate pârleala. Nu cu titlul “pantalonii în care am câștigat maratonul”, ci “cum arată pantalonii în care am coborât Marele Grohotiș pe fund”. Ce amintire frumoasă!
Dar toată casa e plină de amintiri după un an atât de mișto ca ăsta. Unele sunt mai evidente, cum ar fi medaliile de la alergări care stau atârnate de suportul de pahare de deasupra barului. Când o să pice suportul sub greutatea metalului și o să se umple bucătăria de cioburi va fi clar că s-au adunat niște kilometri.
Alte suveniruri sunt mai puțin expuse. Sunt diplome, prima centură albastră, rucsacul camelback lipicios de la gelul scurs la CiucașX3, salteaua plină încă de iarbă de la Bâlea, ceasul cu monitor cardiac luat de la Lidl în drum spre nu știu ce cursă, placa de snowboard pe care am învățat să fac viraje, ba chiar și un mic trofeu. Stau toate cuminți, ascunse, și adună praf sperând că vor avea și ele într-o zi cutia sau sertarul lor.