Maratonul Piatra Craiului 2015 – Energie și magie

MPC. Greu. Poate cel mai greu. Marele Grohotiș. Salomonii mei care alunecă pe pietre. Urcarea abruptă până la refugiul Diana. O cursă cu o istorie de zece ani. Participi doar dacă îți acceptă aplicația. Veterani. Nivel ridicat. Porțiunea de coborâre pe frânghii. Doar o săptămână trecută de la ultima alergare montană. Oboseală adunată, ore lungi la birou, antrenament cam puțin. Și parcă mă dor genunchii. Ce mă fac dacă plouă?

 

Gândurile astea îmi dădeau emoții înainte de a zecea ediție a Maratonului Piatra Craiului, atât de mari încât mă tot întrebam în ce m-am băgat.

Știam despre MPC că este un maraton al veteranilor, al celor buni. Sunt oameni experimentați, care au participat la toate edițiile, din 2006 încoace. În 2006 eu eram în clasa a XI-a și nu depășisem 1,5 km de alergare nici măcar cu un centimetru.

Când m-a întrebat Monica la Corcova “vii la MPC, nu?”, i-am zis că nu-i de mine. E de “oameni mari”, n-am ce căuta acolo. Nu cumva e foarte greu? “E greu, dar și cel mai frumos”. Și așa a sădit sămânța.

****

MPC e prima cursă la care, pentru a participa, a trebuit să trimit o aplicație. Principala cerință era să fi avut deja o oarecare experiență de alergare montană. Probabil organizatorii s-au gândit că ar scădea drastic numărul participanților la curse montane dacă primul lor trail run ar cuprinde urcarea pe Diana sau coborârile pe frânghii și pe grohotiș.

Când am primit mailul care-mi spunea că sunt acceptată am fost o clipă în faza fight or flight. Dar știam că era prea târziu să renunț, în backgroundul minții mele rulase de mult filmul Pietrei Craiului. Trebuia să fiu acolo.

 

Less planning, more running

 

Deși am anticipat mult cursa, MPC a fost una dintre puținele ocazii în care n-am pregătit mai nimic. Am rezervat o cameră la o pensiune oarecare fără să mă uit că e cam departe de start, nu mi-am mai făcut obișnuitul pachețel de acasă, iar cu transportul până acolo am rezolvat-o pe ultima sută de metri. Nici nu știam cu ce mă încalț, așa că am luat două perechi de pantofi la mine.

Ba chiar, pentru că am citit în instrucțiunile primite pe mail că vom avea tricou în kitul de participare, nici nu m-am obosit să-mi împachetez vreunul de acasă, așa, just in case. Când colo, în kit era un polar gros Gravity cu care n-aveam nicio șansă să alerg având în vedere cât de cald a fost în ziua concursului. Noroc cu Monica, de la care am împrumutat un tricou tehnic pe care l-a avut în plus. Multumeeeesc!!

Nici cu traseul nu eram foarte familiară. În Piatra Craiului mai fusesem, dar niciodată pe traseul de concurs. Am întors harta aia pe toate părțile, dar având în vedere diferența de nivel de 2250 metri și succesiunea de urcări și coborâri, habar n-am avut să estimez un obiectiv de timp. Așadar, nu mi-am propus nimic prea clar. Să-l termin întreagă și să mă bucur de traseu. Și dacă-l termin în 7-8 ore, ar fi de vis.

Tot din spontaneitate-lipsă de planificare-neatenție, am citit aiurea că ora de start ar fi 8, când de fapt a fost 9. La 5.40 m-am trezit din pat direct la verticală, amintindu-mi brusc că mi-am uitat impermeabila în mașina băieților cu care am venit și că făcea parte din echipamentul obligatoriu.

Până am rezolvat cu geaca s-au trezit și vecinii de pensiune.

Paranteză. În weekendurile concursurilor, pensiunile sunt mereu pline de alți alergători. Îmi plac mult diminețile astea petrecute cu străini, pline de emoții, când stăm la povești sau sfaturi despre alergări și ne bucurăm de o cafea și de niște carbohidrați împreună.

Vecinii mi-au dat de veste că startul e abia la 9. Era 6.30 și eu eram îmbrăcată, spălată și mâncată. Nu mai aveam nimic cu care să-mi ocup mintea, așa că m-au cuprins emoțiile majore. A trebuit să fac exerciții de respirație și să stau întinsă pe pat cu picioarele sprijinite în sus, pe perete, ca să mă relaxez. Panică totală, ce mă fac?! și dureri de burtă.

Afară răsărea soarele și era încă răcoare.

 

Urcare și clișee motivaționale

 

Știa instinctul meu de supraviețuire ce știa. MPC s-a dovedit a fi probabil cel mai greu lucru fizic pe care l-am făcut în viața mea, cam la același nivel cu maratonul pe asfalt alergat anul trecut. E drept, nici eu n-am făcut lucruri extreme – ultramaratoane sau alte curse grele cum sunt Retezat Sky Race sau 2×2 Race, dar acum parcă nici astea nu mai par un plan atât de nebun pentru anii viitori.

Am luat startul destul de ușor în aplauzele unei mulțimi de voluntari. O porțiune scurtă a fost pe asfalt, prin Zărnești, până când am dat de pământ, iarbă și apă și am știut că e game on.

Era o atmosferă de sărbătoare cu 800-900 de oameni care zici că fuseseră ținuți în casă tot anul și acum le-a fost dat drumul afară, la libertate. Alergam zâmbind.

Vremea era minunată, poate chiar prea caldă. Cu excepția alergării de la Iezer, am avut noroc anul ăsta doar de alergări pe vreme perfectă. Pe traseu au fost mulți voluntari înarmați cu talăngi, cu fluiere, iar pe urcarea spre Diana unii aveau un bucium. Ne încurajau din toți plămânii și, oricât de greu mi se părea că mă mișc pe lângă ei, m-au molipsit cu energia lor.

În rest, cer albastru, cai albi, văcuțe vesele, ciuperci prin pădure și pajiști pline de brândușe. Mai mare dragul să o iei la goană.

 

***

Încălzirea a durat destul de mult, cred că nu eram încă în ritm la kilometrul 10, când am ajuns la primul punct de hidratare. Am luat un pahar cu apă, o bucată de ciocolată și dusă am fost. În scurt timp, un voluntar m-a anunțat că sunt “a 16-a la fete frumoase”. Super, nu eram chiar ultima!

E interesant cum funcționează motivația. A fost o surpriză să aud asta și, din momentul ăla, s-a terminat cu Carmen-care-trebuie-să-supraviețuiască-MPC-ului și m-am transformat în Carmen-care-o-să-dea-absolut-tot-ce-poate-în-alergarea-asta. Am hotărât să nu-mi mai fac griji, să mă bucur de fiecare parte din traseu și, mai ales, să îl termin cu conștiința împăcată că am tras la maximum, în limita siguranței.

Am depășit câteva fete din punctul ăla, însă unele dintre ele, contrar cerințelor organizatorilor, s-au băgat în depășiri pe porțiunea cu frânghii de la Valea Urzicii. Din fericire nu a trebuit să aștept mult să-mi vină rândul, dar tot m-am simțit ca fraiera clasei, care stă la coadă când toată lumea se bagă în față.

Nu mi-a convenit, dar mi-am văzut de coborârea mea, bucuroasă să descopăr că nu era atât de periculoasă cum credeam trecerea pe acolo. Am prins oricum din urmă vreo două-trei dintre ele, însă altele m-au depășit din nou când am luat eu o pauză de toaletă. Sfat pentru viitor – întotdeauna merită să stai la coadă la toaleta ecologică de la start!

 

****

Pe Marele Grohotiș alunecam de zor cu crampoanele mele din cauciuc. Primii pași la vale i-am făcut aproape tiptil, deși alți colegi alergători îmi strigau din spate “hai, calcă tare, nu mai ezita!”. De unde, parcă alergam pe un covor de bile de ping-pong. Tot acolo am rămas și fără apă în rucsacul cu distrai. M-am oprit o clipă și am cerut o gură de apă unei fete dintr-un grup de turiști care ne tot strigau și ne încurajau. M-a ajutat foarte mult, a durat ceva până la următorul punct de hidratare.

Am patinat cam tare și pe coborârile prin pădure. Acolo unde vedeam pământ era, de fapt, pământ cu pietre sau cu rădăcini acoperite de o mâzgă alunecoasă. După vreo trei trânte și aterizări forțate am căpătat un soi de frică de viteză, așa că m-am dus la vale frânat. Greutatea cursei, pentru mine, a fost mai degrabă în coborârile astea încete, unde trebuia să stau concentrată permanent, cu ochii pe potecă și calculând la milisecundă unde urmează să calc, ca să nu-mi rup nimic.

M-a consumat inclusiv ciuda că nu puteam să mă duc pe cât de repede aș fi vrut și că mă depășea toată lumea pe care o lăsasem în urmă la urcări. La gradul de oboseală la care ajunsesem în mod normal mi-aș fi pus căștile, dar acum nu puteam să dau nici măcar 1% din atenția mea muzicii. Tot ce știam era piatră, pământ sau rădăcină.

 

 

****

 

Când am ajuns la Plaiul Foii și am oprit câteva minute să-mi umplu rucsacul cu apă mi-am dat seama că sunt deja obosită. Lumea deja pleca, dar eu tot nu eram gata să pornesc din nou. Îmi venea să le zic “știți ceva, duceți-vă, fiți voi primii, că eu nu mai pot. O să stau aici la o supă și o să mă odihnesc sub brazi”. Dar mi-am amintit că am promis să dau tot.

La urcarea spre Diana mă pregăteam sufletește pentru două ore. Am estimat prea mult, dovadă că chiar nu știam nimic despre traseu! Am hotărât să o urc cât pot eu de susținut, iar unul dintre cei care urcau odată cu mine mi-a zis că în ritmul ăsta suntem sus în cel mult o oră. Și exact atât a durat.

Aș minți dacă aș zice că a fost ușor, însă a durat mai puțin decât mă așteptam. E posibil să fi scăpat de câteva ori un cuvânt cu f când mă înghiontea oboseala, dar apăsam în genunchi și mergeam mai departe, depășind. Aveam gambele atât de întinse încât credeam că pot să-mi plesnească în orice moment. Citisem despre asta, auzisem toate poveștile de groază și eram sigură că gata, asta a fost, e rândul meu să o pățesc.

Gândul a devenit și mai real când am auzit de sus strigăte să ne dăm la o parte de pe potecă, să le facem loc salvamontiștilor care coborau cu o targă pe care duceau un alergător accidentat. Era un băiat tânăr care nu știu ce pățise, dar se vedea pe fața lui tristețea că nu a putut să continue minunăția asta de cursă. Ce bine că au fost alții acolo care, deși aveau și ei o cursă de făcut, au sacrificat-o ca să-i dea primul ajutor.

Ce mi se părea amuzant și încă mă face să râd e că am avut tot felul de clișee motivaționale în cap. Când simțeam că e mai greu îmi venea în gând replica aia, “Nu contează cât de încet mergi atât timp cât nu te oprești”. M-a bântuit citatul ăsta, dar m-a ajutat să pun un picior în fața celuilalt.

Apoi, pe ultimii 800 de metri de asfalt dinainte de finish – care la mine întotdeauna se simt ca 8000 de kilometri – contemplam un exemplu foarte des întâlnit în cărțile despre alergare. E vorba de poveștile alergătorilor care n-au mai putut să alerge și s-au târât până la finish. Deja mă gândeam dacă o să mi se întâmple și mie asta și mă vedeam întinsă pe asfalt.

La fel ca la majoritatea alergărilor montane la care am fost, pe ultimii 4-5 kilometri am accelerat și am avut o viteză și o energie de care am rămas foarte surprinsă. Poate au fost gelurile, poate a fost gândul că a trecut ce-a fost mai greu sau poate că pur și simplu voiam să ajung odată la berea de după.

 

 

 

Lacrimi înecate în plăcintă

Au fost mai multe momente în care mi-ar fi venit să plâng, dar știam că nu mă aude nimeni. Să plâng pentru că era greu (și nu știu de ce am prăjeala asta din copilărie, să cred că o să fie mai ușor dacă mă smiorcăi), pentru că îmi era ciudă că nu pot să accelerez la vale și, spre final, să plâng de surpriză și fericire că am făcut-o și pe-asta.

În toată cursa am mâncat două batoane energizante și am luat două geluri. În plus, de la punctele de alimentare am luat apă, isotonic, o bucată de ciocolată și un pahar cu supă de la Plaiul Foii, care a mers la fix. A fost pentru prima dată când mi s-a făcut foame în timpul unei alergări și nu știam ce să fac, cum să mănânc în mișcare. Pe coborâri nu puteam, pentru că eram prea concentrată, în plus mă dureau și dinții de la aparat, așa că am mâncat pe urcări, molfăind la baton în timp ce abia respiram.

La final, însă, am recuperat cu vreo 4-5 bucăți dintr-o delicioasă plăcintă cu mere făcută în casă și două pahare de suc de mere. Un adevărat festin. Ca de obicei, după cursă n-am putut să mănânc mare lucru, dar a doua zi, după ce a alergat și Costi la Bucharest International Marathon, am vandalizat frigiderul – la prânz am mâncat două porții de supă, una de ardei copți și una zdravănă de orez cu lapte.

 

The end.

Cu 6h:32min am ieșit pe un neașteptat loc 7 la categoria de vârstă și pe 17 la open fete (rezultatele oficiale au apărut la o săptămână după concurs). Știu că nu pare cine știe ce, dar e de departe cel mai bun rezultat pe care l-am avut anul ăsta, având în vedere dificultatea traseului, faptul că am fost la prima participare și nivelul celorlalți alergători.

Din păcate, n-am mai putut să rămân la premiere, o adevărată petrecere din ce am auzit și am văzut prin poze.

Maratonul ăsta marchează pentru mine finalul unui sezon de alergare montană început în mai, cu EcoMarathon. În total, cu tot cu cele pe asfalt, au fost 7 curse în 6 luni, plus plimbările mele de pe la munte. Acum e timpul să-mi trag sufletul un pic și să păzesc motorul peste iarnă, să nu cumva să ruginească.

În loc de concluzie, notați că tot ce ați auzit despre MPC e adevărat. I’ll be back.