
Diferența dintre ce poți și ce crezi că poți este uriașă. Din diverse motive – eșecuri, traume, modele greșite, influențe exterioare – cei mai mulți dintre noi avem tendința să ne subestimăm pe toate planurile.
Nu mă refer la subestimarea importanței reușitelor. E într-adevăr un mic succes dacă azi am reușit să ne rezolvăm toată lista de task-uri, dar nu e mare brânză. Mă refer la subestimarea masivă a lucrurilor pe care am fi în stare să le facem.
În urmă cu doi ani și jumătate am fost la una dintre conferințele celebre ale lui Tony Robbins – Unleash the Power Within. Am plecat de acolo cu o stare incredibilă, îmi venea să strig în gura mare, în metrou, “trăiți, oameni buni!”. Entuziasmul și energia au mai scăzut, așa cum se întâmplă mereu, dar măcar am învățat cum pot accesa starea aia oricând, chiar dacă nu o pot păstra permanent.
Și oricât de sceptică eram în legătură cu conferințele astea la care lumea se îmbrățișează, ignorând metodele folosite, rezultatele au fost incredibile. Eliminarea credințelor greșite despre noi, viață, ceilalți, ce merităm, ce putem și ce nu a fost cea mai importantă lecție.
Unul dintre discursurile lui Tony la UPW a fost despre cei 2 milimetri care ne despart, de fapt, de obiectivele noastre atunci când credem că am dat tot ce puteam ca să le atingem.
Se aplică la orice, dar la provocările fizice poate e mai ușor de demonstrat ipoteza. M-am gândit de multe ori la asta când alergam sau când urcam o pantă abruptă, după mai bine de 30 de kilometri pe munte, când simțeam că stau să-mi explodeze mușchii și că nu mai am control asupra picioarelor.
Efortul de a calcula unde vine pasul următor și a-l pune exact acolo unde trebuie, fără să-ți sucești nimic și fără să știi dacă te mai poți concentra suficient este epuizant. Uneori mi-a venit să plâng, alteori aș fi urlat, alteori am înjurat în glumă cu ceilalți alergători, doar ca să mai eliberez din presiune.
Îmi aduc aminte că la primele mele alergări singurul gând atunci când oboseam era că următorul pas va fi ultimul și că sigur n-am să mai pot. Și chiar și acum stau uneori și mă gândesc de ce îmi iau atât de multă mâncare la mine când alerg pe munte. Poate că nu formulez gândul ăsta, dar umorul negru mă face să bănuiesc că, undeva, o parte din mine se pregătește pentru scenariul în care n-aș mai putea și aș rămâne acolo sus.
Dar ce se întâmplă după momentul în care te gândești să te oprești, dar decizi să continui, poate cu o mică schimbare de abordare și/sau de atitudine?
De fiecare dată am fost absolut surprinsă de energia pe care o mai aveam. La Ecomarathon depășeam pe final de mama focului. La Ciucaș m-am dus la vale pe coborâre cu o viteză la care cred că mi-aș fi scos toți dinții dacă aș fi făcut doar un pas strâmb sau ezitant. Și toate finishurile au fost în alergare, timpii din clasament mult peste așteptările mele, iar corpul meu, cel care cică nu mai putea, era obosit, dar întreg și își câștigase berea. Până și berea aia, răsplata, era cea mai bună și mai savurată din lume.
În unele proiecte la care am lucrat, exact când mă simțeam mai pierdută, ajunsă la limită, s-a întâmplat același lucru. A nu renunța în momentul ăla pare o dovadă de masochism și de muncă în zadar, but that extra mile paid off.
Nu știu la ce te chinui. Și nici cât de mult crezi că poți să tragi. Dar știu că merită să faci exercițiul ăsta. Mai trage 2 milimetri, două secunde, două ture, două încercări în plus, două pimbări în afara zonei de confort te vor propulsa infinit mai repede la doi pași de “imposibil”.
Sigur că satisfacția va fi mare când vei ajunge la finish, deși erai sigur că e imposibil. Însă câștigul cel mai important va fi tocmai ăsta – vei înțelege cât de ușor poți învinge propria setare mentală pentru eșec.
Iaca și speechul motivațional. Dacă nu începi să râzi la partea despre incantații, ești pe cale să prinzi ideea.
Keep runnin’!