Universul ăsta face lucrurile cu un sens, încep să se lege la un moment dat și reușim să îl înțelegem. Dacă la începutul anului am vrut să fac doar o alergare de trail, să văd cum e, iar apoi m-am trezit că am mai făcut vreo 6, la fel se și încheie anul. Am zis că iau pauză după fiecare dintre ultimele trei alergări mai lungi, dar tot m-am înscris la Băneasa Trail Run, prima mea cursă de iarnă.
Cu o săptămână înainte de concurs, dacă tot nu aveam nimic de făcut într-o dimineață de weekend, am fost într-o recunoaștere a traseului. Am alergat lejer și am speriat toate căprioarele care ne-au ieșit în cale. În ziua semimaratonului, însă, se ascunseseră de mult, nu le-am văzut nici urma.
Ajunși din nou acolo în ziua cursei, am încercat să-mi urmez propriul sfat și să nu mă înfofolesc. Inițial plănuiam să alerg într-o bluză termică și cu vesta Gravity din kitul de participare deasupra, dar am primit sfatul să renunț la vestă și bine am făcut. Evident, înainte de start nu voiam să renunț nici la geaca de ski pe care o aveam deasupra, atât de frig era. De mănuși și de fes am scăpat după primii kilometri, nu le mai suportam pe mine. Noroc că l-am avut iar pacer și coach motivațional pe Costi :), așa că i le-am pasat lui.
Partea bună a fost că startul semimaratonului a fost la 10.30 și am avut timp să mă pregătesc, să mănânc și să conduc agale, în stil de weekend driver, până la Băneasa. Pentru că la alergările anterioare am suferit din cauza stomacului care mi se umfla instantaneu, de zici că mâncasem o tonă de heliu, de data asta am decis să mănânc doar la ora 8, iar în următoarele două ore și jumătate, plus timpul petrecut alergând, să nu mai ronțăi nimic. Și a funcționat.
Totuși, când am început să alerg parcă nu aveam energie și cam pe tot traseul m-am simțit ca și cum nu m-aș fi trezit bine din somn. Abia pe la km 10 mi-am mai dat drumul la picioare și am început să depășesc. Pe alocuri era și foarte greu să fac asta, pentru că poteca era îngustă și alergam în ritmul celui din fața mea. Am exasperat vreo 2-3 colegi alergători pe care ba îi depășeam, ba mă depășeau, de n ori. Dar așa e în tenis și cred că e bine să își țină fiecare ritmul lui, indiferent de câte ori e nevoit să depășească.
Mi-am pus căștile, am dat muzica tare, dar tot nu reușeam să țin un ritm constant. Unde mai pui că mă uitam și la Costi, care alerga în fața mea relaxaaat, zici că era la plimbare. În schimb, eu mă simțeam de parcă aveam un ritm de melc, abia îmi ridicam picioarele de pe pământ.
***
De vreo două luni am început să fac intervale, antrenamente de intensitate regulate, cel puțin unul pe săptămână. Sigur, poate nu le-am făcut cu seriozitatea cu care le-aș fi făcut înaintea unei competiții majore, dar cred că m-au ajutat.
Per total mi s-a părut că am tras destul de tare. Nu alergam la ritm de conversație, îmi era și foarte cald, mă simțeam ok fizic, nu mă durea nimic, așa că aproape pe tot traseul am dat cam cât am putut. Și totuși, mă mișcam greu.
La final, am fost destul de surprinsă să văd timpul de 1h 55min. Nu pentru că mi-aș fi setat vreun obiectiv măreț, dar aveam impresia că m-am chinuit de un 1.45-1.50 🙂 Probabil m-au mai încetinit și porțiunile cu noroi ocolite, alergarea în coloană și alți mici factori care deosebesc o alergare de trail, fie ea și plată, de una pe asfalt. În orice caz, e clar că ăsta îmi e nivelul acum.
Am ieșit pe locul 5 la categorie și pe 9 la open feminin. Not too shabby, dar sunt conștientă că nu s-au înghesuit foarte multe fete să alerge iarna.
Vreau să felicit organizatorii pentru un eveniment care mi s-a părut foarte bine pus la punct. Comunicarea a fost exemplară, am primit totul pe mail înainte, am primis SMS de reminder pentru ridicarea kitului, poze încărcate automat pe facebook și SMS post event cu rezultatul. Punctele de alimentare aveau cam de toate – eu n-am băut decât un pahar de isostar în timpul alergării, dar am profitat din plin de ceaiul cald înainte și după cursă. A fost și vin fiert, oferit doar după finish, ca să nu ne rătăcim. Numai de bine și despre marcaje, voluntari, fotografi, premiere, premii, MC etc.
Un singur lucru m-a deranjat și m-a lăsat complet debusolată. Nu înțeleg de ce trebuie să existe mai multe porți gonflabile, de ce nu există doar una pentru start și finish. Și aici exista una și aceeași atât pentru start, cât și pentru finish, dar cu câteva sute de metri înainte de final mai erau vreo două, cu branding de la sponsori, care m-au indus grav în eroare și mi-au stricat ritmul.
Imaginează-ți că ești pe finalul celor 21 de km, vezi o poartă gonflabilă la 500m în față și tragi cât poți de tare până la ea, în ultimul sprint glorios, cu gândul că asta a fost. Și când treci de ea, constați că lumea încă aleargă. La fel și după următoarea poartă, despre care chiar am crezut că trebuie să fie ultima. But no. Am mai dat o tură pe alei până am ajuns la poarta de la care plecasem.
Are sens să pornești și să închei cursa în același loc, dar e un pic sadic să te joci cu energia alergătorilor care nu mai stau să se gândească unde a fost startul și să numere porțile.
Acum, că a trecut, pot să glumesc pe tema asta, dar pe moment nu prea am râs.
***
Ca de obicei după ce alerg mai tare, m-a luat frigul și aveam buzele vinete, în culoarea atât de în vogă anul trecut pe vremea asta. Mi-am petrecut restul zilei lenevind în pat, cu Singur Acasă la TV și ultimele fursecuri.
De ținut minte
- La anul, BTR va avea mai multe ediții, în sezoane diferite
- Dacă ești din București poți face traseul oricând ca antrenament, cu harta la tine. E un loc liniștit și alergarea e mai plăcută decât în parc.
Vă îmbrățișez, gata cu concursurile. Urmează o iarnă de alergat lejer, înot, sală, snowboard, drumeții, biciclit, masaje și mai ales cozonăcit.