Mulțumiri pentru un an de alergări

 

A trecut un an pe care nu l-am măsurat doar în kilometri, ci și multe ore de antrenamente, multe încurajări, oameni noi, care se ajută reciproc și care construiesc povești frumoase împreună. Am avut norocul să întâlnesc câțiva dintre ei în toată călătoria asta și vreau să le mulțumesc pentru niște lucruri aparent mărunte. Pe unii nici nu i-am numit direct pentru că aș fi strâns suficiente motive pentru un roman, dar sigur se regăsesc mai jos.

Așadar, mulțumiri:

Organizatorilor de alergări pentru muncă și pentru donațiile făcute din taxele noastre către cauze sociale.

Tipei cu nr. 62 (nu mai știu de la ce cursă, din păcate, cred că de la Cozia) care m-a încurajat pe o porțiune mai abruptă, când credeam că mai avem încă o oră, dar mi-a spus că eram la câteva minute de vârf.

Săteanului care stătea la ultimul kilometru de la finalul EcoMarathon și ne-a strigat că mai avem doar un kilometru. Eram atât de epuizată după prima mea alergare montană, încât m-aș fi oprit să-l pup pentru vestea bună.

Tuturor alergătorilor care m-au depășit și apoi i-am depășit eu și tot așa de 100 de ori, fiindcă ne-am motivat reciproc să dăm tot ce putem.

Alergătorilor cu care am stat la povești pe traseu, deși nu ne cunoșteam.

Tuturor colegilor de alergare cu care m-am antrenat pe munte sau pe plat (mai ales lui Pyuric și oamenilor harnici cu care mă văd săptămânal la bucăți), celor care m-au încurajat, cu care am urcat pe munți și m-au luat la concursuri în mașinile lor.

Fetelor de la Ciucaș care mi-au zis că sunt “iepurașul lor” și s-au ținut după mine o bună parte din cursă, pentru că mi-au atras atenția când am încetinit.

Voluntarilor de la concursuri care ne-au hrănit și fizic, și psihic, cu energia lor.

Cătălinei, lui Victor, Mihaelei, lui Liviu, Flaviei, Ralucăi și lui Cosmin, pentru încurajările și glumele schimbate înainte de start, care au funcționat ca pilule de relaxare psihică instantanee.

Celor doi-trei băieți nelipsiți de la niciun maraton care și-au luat rolurile de entertaineri în serios și s-au ținut de poante în momentele de încordare maximă.

Turiștilor care mi-au dat apă la MPC, când Marele Grohotiș părea Imensul Grohotiș și nu mai aveam nimic în rezervor.

Monicăi, pentru sfaturi, curaj și pentru tricoul de la MPC, fără de care nu știu cu ce m-aș fi îmbrăcat.

Lui Steven Van Groningen, pentru că s-a oprit o clipă în timp ce alerga la MIB din octombrie și a ridicat una dintre benzile care delimitau culoarul de alergare ca să-i facă loc unei bătrânici să traverseze strada.

 

Denisei, care și-a împărțit cu mine mierea cu lămâie înainte de urcarea grea de la Eco și tuturor alergătorilor care și-au împărțit gelurile și proviziile cu alții.

Celor doi tovarăși de la Cozia care mi-au explicat cum se deblochează furtunul camelback-ului. 🙂 Era prima dată când îl foloseam și uitasem cea mai simplă instrucțiune.

Ralucăi, care mi-a ținut companie și m-a ajutat să scap de emoții pe prima buclă de la Eco, dar și prietenilor ei cu care am stat la bere după finish.

Alergătorului după care m-am ținut la Cozia și am greșit împreună traseul, pentru că a reușit să ne aducă pe calea cea bună, deși eu eram convinsă că ratăm cursa.

Voluntarului care m-a avertizat la Ciucaș că sunt pe cale să urc a doua oară pe vârf și că m-am orientat greșit…din nou.

Tuturor prietenilor care au făcut efortul să-mi asculte și să-mi citească poveștile de la maratoane fără să sforăie prea tare.

Lui Costi, care a ieșit cu mine la alergat și la sală de fiecare dată când am avut chef și mai ales când n-am avut, și mi-a fost și antrenor, și pacer, și coach motivațional, și galerie și multe altele.

 

Și nu în ultimul rând, genunchilor mei. Hang in there, guys! Mai avem de lucru.