Când sportul sănătos devine nesănătos

 

 

Citeam ieri articolul lui Silviu Bălan și mi-a rămas în gând un subiect pe care nouă, celor care facem sport din pasiune, ne cam place să îl evităm – accidentările la care ne expunem, atât de serioase încât ne pot afecta stilul de viață pentru totdeauna.

Pe scurt, Silviu e unul dintre cei mai buni alergători montani din România. Asta îi place să facă și îi ocupă cea mai mare parte a timpului. Recent, a fost diagnosticat cu două hernii de disc, una dintre ele atingând nervul.

Accidentarea înseamnă nu doar finalul antrenamentelor și al competițiilor (pentru o bună vreme), ci și o schimbare completă a stilului de viață, în care va trebui să includă ore lungi de fizio și kinetoterapie. Și, poate mai dureros decât durerile fizice de spate, e faptul că trebuie să renunțe la marea lui pasiune de când era copil, alergarea montană, ba chiar să evite o mulțime de alte forme de efort fizic.

 

Accidentări la ordinea zilei

 

Dacă te uiți pe o listă a celor mai comune accidentări ale alergătorilor, ai să vezi că e foarte lungă și cuprinde probleme mai ușoare, recuperabile, dar și unele care își pun amprenta nu doar pe performanțele sportive, ci pe viața de zi cu zi.

De la clasicele dureri de genunchi, fasciita plantară, tendinita, leziuni de menisc, sindrom ilio-tibial, banala (dar groaznica) entorsă, dureri de spate, de șolduri, de glezne, până la fracturi de stres. Și astea sunt doar cele comune, pentru că dacă citești întreaga listă, ai șanse mari ca sportul tău preferat să rămână statul pe canapea.

Unul dintre cei mai buni medici cardiologi din București m-a avertizat vizavi de antrenamentele de alergare de viteză (în sistem anaerob), așa numitele intervale sau bucăți. Mi-a spus că distrug celula cardiacă și că, dacă nu fac performanță și nu-mi câștig pâinea din asta, ar fi mai bine să rămân la jogging. În fiecare zi afli ceva nou și destul de șocant, important e cum interpretezi și ce faci după.

 

Cum se poate ca sportul (de orice fel), atât de sănătos, de recomandat și de promovat, să fie cauza atâtor probleme medicale grave?

Din punctul meu de vedere, vorbim de două categorii expuse la un risc crescut de accidentare – sportivii foarte începători și sportivii de performanță.

Cei mai mulți începători nu știu să se antreneze corect sau se antrenează cu persoane care, la rândul lor, nu sunt antrenori experimentați. De aici apar tot felul de probleme – necunoașterea propriilor limite, a tehnicii corecte de alergare, a dozării și periodizării antrenamentelor, a încălzirii și revenirii corecte, nu înțeleg semnalele dureroase pe care le transmite corpul etc.

Silviu povestește că a făcut haltere înainte să se dedice alergării montane și a câștigat câteva competiții. La fel ca el, foarte mulți practicanți de antrenamente cu greutăți au probleme cu spatele. Pentru unii, povestea se termină înainte să înceapă cu adevărat. O greutate prea mare ridicată la încurajarea unui coleg de sală te poate lăsa cu discopatii și hernii indiferent că ești pentru prima dată la sală sau că ești profesionist.

 

În plus, pentru că scăderea în greutate e o motivație destul de întâlnită printre sportivii începători, în multe sporturi – nu doar la alergare – aceste kilograme în plus reprezintă un risc major. Picioarele, coloana și inima sunt forțate să susțină greutatea în plus, inclusiv la sală, tenis sau orice sport care presupune contact și impact.

De aceea, în cazul persoanelor cu kilograme în plus, se recomandă mai întâi slăbirea până la un nivel la care pot executa exercițiile în siguranță, după care se încep antrenamentele.

 

Paranteză. Din punctul ăsta de vedere, se vehiculează ideea că înotul ar fi cel mai sigur și lipsit de riscuri, pentru că nu presupune un impact atât de mare cu suprafețe dure, cum e cazul alergării. Însă și înotătorii suferă de tendinită la bicepși, dureri de umeri, lombare și de șolduri.

 

A doua mare categorie cu risc ridicat sunt sportivii de performanță. În cazul lor, riscurile vin odată cu împingerea organismului la eforturi extreme sau cu accidentările la viteză și impact mare (cum e cazul multor jucători de fotbal american ajunși la paralizie sau moarte după lovituri puternice). Poate că riscul e mai asumat în cazul lor, însă și accidentările sunt, de multe ori, mai grave.

 

Din cele de mai sus înseamnă că mediocritatea e singura opțiune sănătoasă?

 

Nu neapărat. Indiferent la ce nivel ești poți călca strâmb din neatenție și să te alegi cu o entorsă de toată frumusețea, după care oasele din glezna ta nu se vor suda niciodată la loc așa cum au fost la început. Poți păți asta și acasă, nu doar la antrenament.

Totuși, dacă faci mișcare, atât timp cât nu îți grăbești corpul să se adapteze la o creștere de durată, distanță sau intensitate prea mare, teoria spune că ești mai ferit de accidentări. Nu te ține nimeni blocat la același număr de kilometri, aceleași greutăți sau aceeași viteză, dar ești responsabil de orice decizie iei vizavi de felul în care te antrenezi, obiectivele pe care ți le asumi și sfaturile pe care le urmezi.

De exemplu, eu spun mereu că, doar cu câteva săptămâni de antrenament orice persoană sănătoasă, fără afecțiuni majore și fără prea multe kilograme în plus, poate termina un semimaraton. Dar riscurile la care se supun alergătorii începători care își setează obiective mărețe fără un antrenament pe măsură mi se par enorme. Am aflat-o pe pielea mea, la Maratonul din București, când m-au durut șoldurile ca niciodată (și aveam ceva kilometri alergați la antrenamente și concursuri).

După euforia de la finish, mai important e ca aceea să nu fi fost prima și ultima experiență de genul ăsta, ci un nivel de efort sustenabil, care să nu se lase cu accidentări greu sau imposibil de recuperat. E suficient să te accidentezi o dată – din inconștiență, necunoaștere, estimare greșită a capacității, antrenamente nepotrivite, – iar a doua oară s-ar putea să nu mai ai nici măcar ocazia să o faci.

 

Ce e de făcut? Cât de mult e prea mult? Cum poți să rămâi activ și să-ți crești performanța fără să-ți pui sănătatea în pericol?

 

Mi-aș fi dorit să închei cu un sfat, însă din păcate nu îl am. Nu sunt vreo specialistă în medicină sportivă și nici n-am experiența unui antrenor care a lucrat cu sportivi de niveluri diferite.

Cred că important e să fim conștienți de riscurile la care ne supunem indiferent de ce fel de sport practicăm, de nivel, și să știm să evaluăm oamenii pe mâna cărora ne lăsăm sănătatea (antrenori, prieteni care par mai experimentați, medici, nutriționiști etc). Toate astea sunt alegeri pentru care suntem răspunzători.

 

Îi doresc recuperare rapidă și ușoară lui Silviu și cât mai puține accidentări tuturor celor care iubesc să facă mișcare, indiferent în ce formă.