Unde te-ai duce dacă ai avea de ales între niște plaje paradisiace, cu nisip alb și bancuri de pești colorați care înoată prin apa transparentă, o baie cu rechinii, drumeții prin terasele de orez – o minune a naturii cultivată de om – și o plajă plină de petreceri și distracție? Poate ai fi tentat să răspunzi că le-ai vedea pe toate, însă nu ar fi realist pentru o vacanță mai scurtă de o lună.
Filipinele pun de la bun început călătorii într-o situație dificilă. N-ai cum să vezi tot ce au de oferit într-o singură călătorie cu zilele de concediu regulamentare, așa că planurile de itinerarii conțin de obicei câteva destinații și se încheie cu promisiunea că vei reveni să vezi și ce n-ai apucat de data asta.
Am trecut prin aceeași poveste acum trei ani, când am ajuns pentru prima dată în Filipine cu planuri mărețe, dar mi-am dat seama că cele două săptămâni pe care le aveam nu se puteau împărți în prea multe destinații. Până la urmă am vizitat atunci Coron și foarte scurt Boracay (care nu m-a impresionat prea tare).
***
De data asta, am avut alte trei destinații – terasele de orez din nordul țării, plajele din El Nido și puțină explorare urbană și subacvatică în Puerto Princesa. Însă regula numărul 1 a călătoriei a fost să rămânem cu planuri cât de cât flexibile, tocmai ca să putem adăuga sau renunța la anumite locuri de pe listă.
Am învatat multe lucruri la prima vizită aici, care m-au ajutat să știu la ce să mă aștept (la neașteptat), sa fiu mai relaxata din punct de vedere al planificarii si sa cheltuiesc mai putin. Dar flexibilitatea ramane cel mai valoros sfat pentru Filipine, unde nu stii niciodata ce zbor ti se anuleaza sau ce minune a naturii mai descoperi dupa colt si decizi sa-i acorzi mai mult timp.
Cum ajungi și ce să faci la terasele de orez din Filipine
La terasele de orez se ajunge cu un autocar de noapte Manila-Banaue, iar drumul durează 9 ore. Sunt mai multe autocare, de la vreo 3 companii diferite (Ohayamy, Florida, pe care NU le recomand – și încă una mult mai ok, dar despre care nu știam) care pleacă din 30 în 30 de minute în intervalul 21.00-23.00. Citisem deja review-uri online în care pasagerii se plângeau că au înghețat în autobuzele astea și asa este – filipinezii adoră aerul condiționat. Ne-au înghețat creierii toată noaptea și n-a fost chip să închidem un ochi.
Chiauni si un pic grumpy din cauza frigului am ajuns de dimineață în Banaue. Era cald, deși mai răcoare decât în Manila. De fapt, zona teraselor de orez e cea mai friguroasa din Filipine și temperaturile coboară uneori pe la 16-17 grade. În termometrul meu, asta e temperatura perfectă.
Peisajele sunt de vis, nu e de mirare că terasele au fost incluse în patrimoniul UNESCO. Ele se întind pe suprafața mai multor sate învecinate, dar cele din Banaue si Batad sunt cele mai spectaculoase si mai celebre. Poți face o vizită și în Baguio, un orășel ceva mai mare, numit capitala de vară a zonei.
Am luat micul dejun la un hotel cu o priveliște fantastică. După hărmălaia din Manila, ne-am bucurat de puțină liniște. Terasele se desfășurau chiar sub ochii noștri, pe tot orizontul, departe, de-a lungul satelor.
N-am zăbovit prea mult în Banaue, deși și acolo sunt terase, ci am pornit spre cele mai spectaculoase, din Batad. Ne-am cazat la Hillside Inn (nu recomand, dar e cea mai bună opțiune de acolo), iar în zilele care au urmat am făcut trasee de hiking în zonă și plimbări pe la cascade.
La cascade nu ai nevoie de ghid. Totuși, dacă vrei sa faci un traseu mai lung, poate ar fi o idee bună să te alături unui grup și să negociați un preț de 100-200 pesos de persoană. Noi nu ne-am luat deloc ghid și s-a întâmplat să ne abatem de la traseele cimentate și să facem echilibristică pe pietrele ude și pline de noroi de la marginea teraselor. A fost mai fun, dar dacă aș fi luat vreo trântă în baltă nu știu dacă aș fi fost de aceeași părere.
În perioada ianuarie-februarie, terasele de orez sunt mai noroioase din cauza ploii, așadar e bine să ai la tine o pereche de sandale de trekking sau de adidași. Uneori, urcările pot fi destul de solicitante, mai ales dacă te abați sau nu găsești poteca turistică. Este una singură și e betonată, în timp ce restul traseelor sunt pline de noroi, iar dacă pici într-o parte cazi în balta de orez, în timp ce pe partea cealaltă ai următoarea terasă, la vreo doi metri în jos.
Am avut flash-uri cu mine cazuta lata in balta din vreo terasa, plina de noroi, dar din fericire m-am tinut bine pe picioare.
În timpul plimbărilor noastre, sătenii își vedeau de viață. Unii dintre ei lucrau pe plantația de orez și și-au întrerupt politicoși treaba timp de două minute, să ne povestească despre plantarea și separarea spicelor.
Tot antrenamentul ăsta de scări și pante ne-a făcut în cele din urmă foame. Too bad, pentru că mâncarea în zonă nu e cea mai strălucită. Depinde și ce standarde ai, dar e bine să iei în calcul faptul că te afli într-un sat izolat, unde se ajunge foarte greu și tot ce se aduce – apă, mâncare, mobilier etc. – trebuie cărat în spate de cineva pe o bucată de drum.
Pe terasa hotelului te lovește un miros de prăjeală în ulei vechi. Eu am experimentat câte o furculiță din mai multe feluri din meniu, dar până la urmă am mâncat orez, legume și ouă la fiecare masă. Cam același lucru, dar cu ingrediente mai proaspete, am nimerit din fericire la Cambulo Guesthouse. Un sat cu locuitori pe care îi poți număra pe degetele de la mâini a ajuns să fie destinație culinară în zonă.
Prețurile sunt mici în Batad și Banaue, doar apa și berea costă puțin mai mult (echivalentul a 6 lei/litru). În rest, mâncarea si cazarea (250 pesos/pers/noapte, adică 21 lei) sunt foarte ieftine si, totusi, cam scumpe pentru mirosul de umezeala din pereți. Pe scurt, e cam ca la o cabană de munte de genul Babele.
Sicriele suspendate
Un alt obiectiv interesant în Sagada sunt sicriele suspendate – hanging coffins. Înainte să fie convertiți la catolicism, filipinezii își îngropau morții în peșteri sau le atârnau sicriele pe stânci, la înălțime.
Ritualul spune ca numai oamenii care au trecut prin toate etapele vieții pot fi puși într-un sicriu atârnat după moarte. Ei spun că un om bătrân e doar cel care s-a căsătorit, a făcut copii, a lucrat și a respectat obiceiurile locului. Altfel, cineva care n-a bifat aceste etape este considerat tânăr, chiar dacă are 80 de ani, și nu și-a câștigat dreptul la un sicriu suspendat.
Vei vedea pe stâncile din Sagada și din apropiere mai multe sicrie, unele foarte vechi, iar altele mai recente. Cel mai recent este din 2010.
Priveliștea e interesantă și nu neapărat înspăimântătoare, depinde cum stai cu frica de întuneric 🙂
Este obligatoriu să îți iei ghid când le vizitezi, dar e foarte util pentru că îți va da toate detaliile savuroase pentru o poveste horror ca la carte.
Sagada și peștera Sumaguing – cea mai intensă experiență din Filipine
După ce ne-am încărcat bateriile cu verdeață și plimbări prin jungla tropicală, am pornit spre un orășel relativ apropiat, Sagada. Am găsit un fel de Sinaia filipineză – oraș de munte, destul de turistic, situat aproape de destul de multe obiective.
Sagada e de neratat dacă ești în zonă. Noi am vrut inițial să stăm doar o noapte, dar am prelungit șederea pentru că ne-am simțit perfect. Iar dacă în Batad am fost aproape de post negru, aici ne-am luat revanșa. Am găsit câteva locuri cu mâncare excelentă – Yoghurt House și Log Cabin au fost cele mai bune.
***
Ce să faci în Sagada? Ei bine, de departe cea mai tare experiență este Cave Connection, un tur destul de lung prin peștera Sumaguing. Turul este o provocare destul de serioasă, dar absolut fascinantă.
A fost cu atât mai mișto cu cât nu era deloc pe lista noastră de planuri, ci am descoperit când am ajuns acolo că putem să îl facem. Și-mi place tare mult când din ceva complet neplanificat, pentru care nu aveam niciun fel de așteptări, iese o experiență pe care n-am s-o uit niciodată.
Nivelul de dificultate al Cave Connection este crescut, iar la un grup de 6 persoane am avut nevoie de 3 ghizi obligatorii, pentru că n-are nimeni voie în peșteră fără ghid. Inițial am crezut că e o metodă de a mai face niște bani de pe seama turiștilor, dar când am ajuns în peșteră am realizat că în niciun caz nu am fi putut face singuri turul peșterii.
Ce am găsit înăuntru ne-a lăsat gură cască. O peșteră imensă, plină de cotloane prin care a trebuit să ne strecurăm și să alunecăm la propriu ca să trecem. Sandalele de trekking sunt obligatorii dacă vrei să n-ai probleme. Dacă porți flip flops va trebui să îi dai jos și să faci turul în picioarele goale. Au fost porțiuni în care efectiv nu credeam că voi încăpea, darămite să ajung pe partea cealaltă a strâmtorii. Au fost și multe zone în care am mers prin apă, ne-am cățărat sau am coborât pe frânghii și, per total, a fost o experiență destul de solicitantă din punct de vedere fizic.
Ghizii noștri erau atât de experimentați încât purtau șlapi, cărau câte un felinar într-o mână, iar cu cealaltă mână (și cu spatele sau genunchii făcuți scară uneori) ne ajutau pe noi.
În orice țară un pic mai civilizată ar fi fost obligatorii căștile de protecție cel puțin, dacă nu și un sistem de asigurare la urcări și coborâri. Totuși, am reușit să îl facem cu bine, fascinați la fiecare pas de perfecțiunea cu care natura a creat peștera.
Evident, în timpul turului plana în aer o întrebare. O fi murit vreodată cineva pe aici? Ghidul ne-a zis că da, a fost chiar recent un incident cu un turist care s-a aventurat singur și a murit, iar alți turiști au fost blocați în peșteră în timpul unui cutremur, dar au scăpat cu bine. Accidentări îmi imaginez că sunt dese, dar nu te speria. Dacă urmezi exact sfaturile ghizilor nu ai ce să pățești. Ei cunosc peștera la perfecție, știu locul fiecărei pietre și fiecărei prize pe care te vei cățăra.
Am ieșit de acolo plini de guano și montmilch, pentru că toate pietrele erau acoperite de o pojghiță de așa ceva. Erau trilioane de lilieci deasupra noastră care țipau, dar ne-am obișnuit cu ei și n-am avut nicio problemă.
Când am ieșit la lumină, după două ore și jumătate de încordare (ghidul spusese că va dura cam 4 ore), ne-am felicitat unii pe alții și aveam adrenalină în vene mai ceva ca pe un munte greu.
Există și o variantă mai scurtă de tur, dar recomandarea mea e să-l faci pe cel lung, Cave Connection. Îmi e greu să povestesc cât de mult mi-a plăcut peștera Sumaguing – de fapt, mica bucată văzută, pentru că e uriașă – și cât de mult mă bucur pentru inspirația de a vizita un loc absolut unic. A fost motivul pentru care n-am mai fost în Underground River, în Puerto Princesa. După ce vezi peștera din Sagada nimic nu se poate compara și am auzit asta de la foarte multă lume acolo.
Într-o vacanță plină de leneveală pe plaje, Cave Connection în Sumaguing este doza de adrenalină de care ai nevoie și o amintire pentru totdeauna. Și un workout pe cinste 🙂