Unde nu-i cap, e vai de picioare – cum m-am făcut de râs la sală

 

 

 

Acum vreo trei ani, când am început să mă antrenez și cu greutăți, din gura mea a ieșit una dintre cele mai mari prostii din istorie. O prostie izvorâtă din neștiință, care acum s-a lăsat și cu efecte adverse.

Eram la fosta sală Bootcamp România, era luni (ziua de picioare), iar circuitul includea un exercițiu pentru gambe – ridicări pe vârfuri, cu un sac de 10kg în spate.

Am trecut cu bine de toate exercițiile din circuit, dar când am ajuns la cel pentru gambe, m-am oprit.

 

Ca să dau și un pic de background, mi-am petrecut mai bine de 20 de ani din viață convinsă că am gambe de handbalistă. Mă uitam la picioarele subțiri și fine ale altor fete și nu înțelegeam de ce nu sunt și ale mele la fel. Și pe tocuri era cel mai rău. Mi se părea că am ditamai cărămizile de mușchi pe gambe și că tocurile nu fac altceva decât să le scoată în evidență.

Prin urmare, când antrenorul tocmai se pregătea să-mi înmâneze elegant sacul de 10kg, am ridicat o sprânceană și i-am zis convinsă: “ah, nu, eu nu lucrez gambe, că nu vreau să-mi crească mușchii”.

Aș vrea să zic că mi-a dat o replică pe moment care să mă facă să renunț la idee, dar cred că l-am luat pe nepregătite.

În apărarea mea, nu sunt singura blondă de la sală. Credința că antrenamentele cu greutăți fac mușchii să crească, să fie bulky și inestetici este extrem de răspândită printre doamnele și domnișoarele care spun că ele vor doar să se “tonifieze”. E probabil cel mai mare mit și cea mai mare prostie din istoria fitness-ului.

Peste câteva zile aveam să aflu că la sală se făcuse mișto de mine de mama focului. Antrenorul și-a făcut milă de mine și mi-a zis să stau liniștită, că nici dacă aș vrea să-mi cresc mușchii gambelor n-aș avea probabil niciun progres vizibil prea curând, cu toate suplimentele și greutățile din lume.

Între timp am mai citit și m-am mai îmbogățit cu puțină înțelepciune. Nu multă, dar suficientă să-mi dau seama că șansele ca o femeie să pună mușchii inestetici despre care se tot vorbește sunt minime. Nu e chiar așa de ușor să păcălești genetica.

Acum mă amuz la gândul că am fost cândva una dintre fetele de care azi fac mișto la rândul meu – cele care se feresc de antrenamente cu greutăți “ca să nu se facă mari”. Ba, de ceva vreme am ajuns la concluzia că mi-ar plăcea să pun niște mușchi mai de doamne-ajută pe mine, dar surpriză: nu-mi iese de nicio culoare. Cu toată proteina și cu toate greutățile, încă am fibră de vegetariană.

Mai mult, odată cu înțelepciunea mi s-au mai rafinat și gusturile în materie de picioare feminine. În continuare nu sunt 100% mulțumită de ale mele, dar de data asta din motivul opus. Acum întorc capul pe stradă după tipele cu musculatură bine definită, cu gambe și cvadricepși lucrați, în timp ce picioarele subțiri, netonifiate sau, mai rău, skinny fat, nu numai că nu mă mai impresionează, dar mă fac să propovăduiesc și mai mult beneficiile îndreptărilor și fandărilor.

Vestea proastă este că tot timpul ăsta în care am neglijat forța părții de jos a picioarelor m-a lăsat acum cu o vulnerabilitate crescută față de accidentări. Acum vreo lună, la un antrenament de viteză, m-am forțat să alerg pe vârfuri și m-am procopsit cu o periostită de toată frumusețea. A fost nevoie să fac pauză vreo două săptămâni, timp în care am stricat antrenamentul și m-am urcat pe pereți de ciudă că nu pot alerga. Apoi, când credeam că mi-a trecut, am făcut câteva alergări și durerea a revenit.

Acum sunt iarăși în pauză de alergat – a se citi tortura psihică supremă, dar cât va mai dura recuperarea promit că îmi voi construi o reputație la sală și voi avea grijă să fiu cunoscută drept nebuna care lucrează la toate aparatele de picioare. Spre șocul și indignarea fetelor care fac cardio pe bandă.