Unul dintre lucrurile pe care le observ mai îndeaproape de când alerg e schimbarea anotimpurilor. Când te prinde dimineața în parc începi să sesizezi nuanțele de toamnă iminentă, frunze care ieri erau și azi nu sunt și alteori aduci cu tine în casă parfum de ger.
Am ajuns să cunosc fiecare colț de iarbă din Herăstrău, de când alerg acolo. Și am dezvoltat o afinitate deosebită pentru un anume gard acoperit de o plantă cățărătoare încăpățânată, care ține cu dinții de frunzele stacojii toamna, iar primăvara înverzește prima. La fel era pe vremuri în IOR, unde era o nebunie totală când înfloreau pomii.
Sunt niște minute de liniște atât de profundă în mintea mea, încât îmi amintesc și acum la ce mă gândeam, ce purtam, cum mă simțeam, cum mirosea parcul și cum alergam într-o seară oarecare când m-a prins ploaia pe traseu.
Iar diminețile de acum, de aprilie, sunt printre preferatele mele. Există un moment clar (care azi a fost pe la 7.30) când începe să se simtă soarele și aburii de respirație de la 6 dimineața nu se mai văd.
Am luat la răsfoit albumele, așa că iertați-mi nostalgia. În curând aniversez 3 ani de la primul semimaraton și sunt pur și simplu recunoscătoare pentru toate momentele, anotimpurile și oamenii care au urmat.
Iarna, la -8 grade
Toamna, printr-un miliard de frunze
Vara, la 40 de grade
Primăvara, ceamaiperfectă
