Brașov Marathon 2016 – prima cursă a anului și primul podium

 

Ca să fiu sigură că nu mai rămân pe dinafară, anul ăsta e prima dată când m-am înscris din timp la competiții. Între noi fie vorba, de aceea am lansat și e-book-ul Alergările Anului 2016 – ca să-mi fie mai ușor și mie, și vouă, să ne planificăm din timp la ce vrem să participăm. La Brasov Marathon m-am înscris chiar de Happy Registration Day, fără să știu mare lucru despre traseu, ci doar pentru că auzisem de la alții că e foarte mișto.

Și a fost mișto, dar și al naibii de greu. Cu toată pauza, accidentarea și cu tot greul, am ieșit pe locul II la categorie și pe VII la open feminin. A fost, practic, prima dată pe podium (teoretic, am mai fost pe podium și la Iezer Run, unde am ieșit tot pe locul 2, dar organizatorii au făcut premierea mai devreme decât anunțaseră, așa că n-am mai prins-o și n-am mai avut micul meu moment de glorie).

Brașov Marathon a venit imediat după accidentare și e normal să simt că nu sunt deloc în cea mai bună formă – obosesc mult mai repede și calc mai precaut, picioarele nu mai prind viteza și curajul de dinainte nici dacă mintea le ordonă asta.

Un lucru bun a fost faptul că am dormit binișor cu o noapte înainte. Puțin, dar profund, așa cum rareori am norocul să dorm înainte de competiții. De obicei visez că nu sună ceasul și pierd startul, mă trezesc mai transpirată și mai obosită decât după alergarea propriu-zisă.

Nepregătirea mea pentru cursa asta s-a manifestat și logistic. Se vede că nu mi-am mai făcut de mult bagaje pentru competiții, pentru că am împachetat total aiurea. Nu mi-am luat la mine niciun ceas, ca să văd ce spune cronometrul, nu mi-am luat camelback (deși nici nu aveam nevoie neapărat) și am plecat cu două perechi de pantofi de alergare, pentru că nu mă hotăram cu care să alerg. Până la urmă am alergat light – pantaloni lungi (era frig de dimineață în Brașov), tricou și adidași.

 

Cursa începe cu o urcare, cât să ți se taie respirația de la început. Per total, traseul de semimaraton ar fi a walk in the park dacă n-ar fi cireașa de pe tort – pardon, de pe Tâmpa – treptele lui Gabony. Nu făcusem traseul înainte și habar n-aveam că există aceste trepte și că urcarea e atât de grea. Iar cum eu oricum mă mișc greu pe urcări, am crezut că-mi pocnesc cvadricepșii acolo și nu altceva. La un moment dat mă trăgeam de balustradă cu brațele mai tare decât împingeam în picioare. Și tocmai când credeam că s-au terminat scările, hop!, încă o urcare abruptă.

Față de aproape toate celelalte competiții la care am participat, aici mi-a lipsit un lucru – adrenalina. Nu știu dacă vi se întâmplă asta, dar eu am momente într-o cursă în care îmi crește pulsul, mă simt excelent și am o explozie de energie – așa numitul runners’ high. Ei bine, de data asta nu s-a întâmplat, n-am mai intrat în starea aia.

Spre final, când am ajuns pe asfalt, mi-am dat seama că încă mai am energie pentru un sprint până la finish, așa că i-am dat mai tare.

 

 

 

 

Un singur lucru a fost cam neplăcut, faptul că la o răscruce, cele două voluntare erau mai preocupate să ne noteze numerele de pe tricou decât să ne indice direcția corectă. Din grabă, m-am dus pe cărarea greșită, una care urca, în loc să o țin pe cărarea care mergea drept. N-am făcut mult, dar cât mi-a luat mie să urc 20 de metri și să încep să obosesc din nou, alții m-au depășit frumușel din urmă.

S-a mai întâmplat și la alte concursuri, ca și aici, să mă îndrept cu viteză spre o răscruce unde există un voluntar sau un polițist care pur și simplu stă acolo, fără să indice direcția, de parcă toată lumea ar cunoaște sau ar ghici în stele traseul. Mă duc spre ei alergând, dau jos căștile, pun privirea nedumerită și încep să strig încotro?!? Abia atunci se dezmeticesc. În fine, sunt lucruri care se întâmplă aproape la fiecare eveniment și nu mă deranjează atât de tare încât să nu mai particip 🙂

În rest, organizarea mi s-a părut foarte bună. Apreciez faptul că au fost starturi diferite – întâi au pornit cei de la maraton, apoi noi, la semi, iar apoi au fost cros-ul și cursele copiilor. Am plecat cu impresia unui concurs cu mai multă muncă și mai puțină fală decât altele. Kit-urile au fost excelente (tricou Bergans super tare, head, gel Sponser), am primit masaj gratuit după alergare, gulaș carnivor sau vegetarian și entertainment suficient. Ba chiar bănuiesc că organizatorii au pus o vorbă bună la nori – ne-a și plouat un pic, că prea eram încinși.

A fost o surpriză când am văzut clasamentul. Surpriza a fost mai mult faptul că am scos sub cele 3 ore pe care mi le propuneam. Cronometrul spune 2h 34min. Cât despre locul 2 la categorie și locul 7 la open feminin, rămân cu aceeași convingere – nu s-au întâmplat pentru că am fost eu într-o formă foarte bună, ci pentru că celelalte fete au fost într-o formă mai slabă.

Per total, Brașov Marathon a fost un eveniment frumos, cu un traseu de semi destul de greu pentru nivelul meu, cu fotografi bine plasați exact acolo unde ne dădeam duhul mai rău și cu o atmosferă de sărbătoare în Piața Sfatului. Vă recomand să mergeți anii viitori, chiar se simte implicarea organizatorilor și a voluntarilor.

***

Picioarele n-au durut în timpul alergării și nici după prea tare. Am făcut febră la șolduri, de la scări, și cam atât. Dar din păcate, de vreo două zile simt că reapare durerea de tibie. O țin sub supraveghere și, în condițiile astea, mă mai gândesc dacă la următoarea cursă, EcoMarathon, am să fac tot maratonul, asa cum mi-am propus, sau doar cros-ul.

 

 

Foto – Brașov Marathon & Florin Oncescu