EcoMarathon 2016 – Ce am învățat din primul meu abandon

Foto - Vlad Dumitrescu
Foto – Vlad Dumitrescu

 

 

După un an de așteptare, a venit și ziua în care m-am întors la EcoMarathon, cursa care anul trecut a fost prima mea alergare montană și m-a făcut să iubesc sportul ăsta, atât de diferit de alergarea pe teren plat. Cu tot dorul de alergare acumulat, toată emoția și bucuria pe care mi le-a dat acest traseu, la km 33 am lăsat vremea rea să învingă și am decis să mă opresc.

Pe moment, decizia a fost foarte ușoară. Era clar cea mai rea vreme pe care am alergat vreodată. Alergasem deja vreo două ore prin ploaie, frig și lapoviță, iar dacă aș fi continuat, după doi-trei kilometri de urcare aveam să ajung pe un vârf pe care ningea. În pantaloni scurți și udă fleașcă.

După abandon, când dinții încă îmi clănțăneau și nu reușeam să mă încălzesc, am avut și câteva clipe de regret, dar au trecut repede. Da, eram foarte aproape de finish. Cine a făcut traseul știe că urcarea e doar o cireașă pe un tort, după care urmau 7 km de alergare de relaxare, la vale. Aș fi terminat cursa în 5.30-5.45, cu o oră (și ceva) mai bine decât anul trecut. Dar mi-am amintit că e mai important pentru mine să-mi păstrez sănătatea, puterea și cheful de alergare la toate cursele de anul ăsta decât să termin un maraton drag bolnavă, accidentată și cu un gust amar.

Până la urmă, obiectivul meu era să-mi depășesc recordul de timp și, chiar dacă nu am reușit să fac asta pe întreg traseul, pe bucata alergată mi-a ieșit la fix. Nici în cele mai frumoase vise nu mă gândeam că la finalul buclei 1 ceasul va arăta 1:35 și că la 4:40-4:45 voi fi deja la km 33. Prin urmare, sunt foarte mulțumită de cum m-am descurcat și mă bucur că am plecat la timp, ca să am o amintire frumoasă.

Foto - Alina Selinadie
Foto – Alina Selinadie

Jurnal de cursă

 

Față de anul trecut, când m-am prezentat singură la Moieciu, de data asta am avut o super echipă alături – pe Costi (înscris la cros) și pe super colegii mei de la Marketizator (trei la maraton și o colegă la cros). Nu mai zic că la start și pe traseu m-am mai întâlnit cu câțiva cunoscuți, prieteni și chiar colegi de liceu. E tare bine să ai cu cine să te încurajezi la start, să mai schimbi o vorbă în timpul alergării și să împărtășești euforia.

Accuweather anunța ploaie, dar nu era o tragedie pentru mine. Până la urmă, și anul trecut ne prinsese o ploicică ușoară, plus că aveam și experiența combinației inegalabile de ploaie cu ceață de la Iezer Run.

Dimineața, însă, vremea arăta înșelător de perfect. O zi ușor răcoroasă, fără soare. Ce să mai, visul alergătorului! Așa că am decis să nu mă înfofolesc. Mi-am pus pantalonii scurți, tricoul din kitul de concurs, am luat în rucsac o foiță și dusă am fost.

S-a pornit așa cum știam de anul trecut. Am trecut greu de start, din cauză că eram mulți, iar pe prima urcare s-a mers bară la bară, imposibil să depășești. Am auzit și comentarii de la nemulțumiți, dar eu mă așteptam la asta, știam că așa va fi și mă mir că mai apar discuțiile astea.

În general, a fost o alergare sub semnul acceptării – a aglomerației, a vitezelor diferite, a vremii, a celor care făceau sau nu loc să fie depășiți, a celor care ascultau muzică la căști (am fost una dintre ei) și nu auzeau că sunt rugați să se dea la o parte. Nu m-a deranjat absolut nimic. Până la urmă sunt aceleași condiții pentru toți, iar cine vrea cu adevărat să aibă cale liberă și se crede zmeu n-are decât să pornească în plutonul din față, dacă-l țin motoarele să alerge în ritmul alergătorilor de acolo.

Când am coborât de pe prima buclă eram fresh, abia mă încălzisem și ieșise soarele. Mă simțeam excelent, nu mă durea nimic și eram foarte mulțumită de ritmul în care alergam. La finish mă aștepta Costi, cu încurajări și aplauze care mi-au băgat încă o injecție de energie, surprins și el de cât de repede am ajuns. Era o vreme de primăvară, în jur mulți cunoscuți și o galerie imensă de oameni care ne susțineau.

 

Pe bucla 2 am cam dat de greu. Dacă pe prima buclă și pe ultima le-am mai făcut la pas în diverse plimbări, pe a doua n-am mai ajuns și am subestimat-o grav. M-am și rătăcit un pic aici. De fapt, este cea mai grea parte a traseului, cu două urcări susținute care au scos untul din mine. Și dacă tot vorbim de unt, pe la km 17 m-a apucat o foame de zile mari. Îmi auzeam mațele ghiorăind, începusem să mă simt ca în Survivor și mintea mea încerca să găsească chestii comestibile în jur.

Din fericire, auzisem că urmează un punct de alimentare. Din nefericire, era doar de hidratare. La fel și următorul. Când am ajuns, în sfârșit, la mâncare, am stat vreo 5 minute la picnic. Privind cu îngrijorare cum se evaporă mâncarea de pe masă, unul dintre voluntari a strigat căre ceilalți: “Trebuie să mai curățăm banane!!“. M-am simțit și am plecat, nu înainte de a-mi umple pumnii cu stafide la care am molfăit apoi pe drum.

Tot pe aici a început și ploaia zdravănă. Am ignorat primii picuri, dar când a început să toarne am scos foița. La finalul buclei 2 ploua destul de tare, dar nici prin gând nu-mi trecea să renunț. Potecile deveniseră torente, cu noroi până la glezne, iar apa desprindea bucăți de pământ pe care le plimba la vale, în calea noastră. Tragedie până la glezne pentru pantofii mei nou nouți.

Eram surprinsă de cât de tare plouă, dar încă nu îmi era foarte frig. Țin minte că la un moment dat alergam cu zâmbetul pe buze în timp ce șiroaie de apă îmi curgeau pe fața înghețată. Nu mă puteam abține să zâmbesc gândindu-mă că așa cum ne face Cerul surprize, nu ne mai face nimeni și că, dacă tot nu avem niciun pic de control în Universul ăsta, n-avem decât să ne abandonăm ploii. Bring it on and let it pour!

Urcarea până la releu a fost aproape apocaliptică. Îmi înghețaseră mâinile atât de tare, încât nu reușeam să închei fermoarul foiței. Deja, ploaia devenise lapoviță. În fața mea, la vreo 50 de metri, alergau doi tipi tăcuți, privind numai în jos, iar eu simțeam că mă obosește atât de tare ploaia, încât nu mai pot fi absolut deloc competitivă. Singurul lucru pe care îl puteam face era să nu mă opresc.

Sub streașina unei odăițe am văzut trei voluntari care rămăseseră să ne încurajeze. Nu-mi venea să cred că sunt încă acolo. Am fost emoționată și impresionată de gestul lor și al tuturor care au ieșit să ne încurajeze – de la copii veniți cu profesorii până la voluntari care au rezistat ore bune în ploaie ca să ne ajute cu o vorbă bună și un ceai cald.

 

Foto - Alexandru Farca
Foto – Alexandru Farca

 

Game over

 

Am ajuns încetișor la km 33, la ultimul punct de alimentare, de unde urma urcarea pe Guțanu. Aici, voluntarii erau destul de alarma(n)ți. Ne tot spuneau că sus ninge, că ar fi bine să renunțăm și că vor chema mașini să ne ducă înapoi la start. Mai erau acolo câțiva concurenți, dintre care unul se hotărâse să abandoneze, altul încă se gândea (tremura ca varga) și încă vreo doi-trei care s-au hotărât imediat să renunțe.

Eu oscilam. Eram atât de aproape și mersesem foarte bine, știam că mai pot, chiar dacă simțeam oboseala. Însă în cele 5 minute cât m-am gândit dacă renunț sau nu, am înghețat atât de tare, încât răspunsul a venit de la sine. Nu m-am supărat pe situație, mi-a părut rău doar că n-am reușit să ajung la finish, dar n-am luat DNF-ul la modul tragic.

Nu fusesem suficient de calculată să-mi iau la mine haine groase sau să le las la start și să le culeg după bucla 2. Pe prima buclă, când ieșise soarele, chiar mă felicitam în gând pentru inspirația de a lua pantalonii scurți în locul celor lungi. Mă gândeam “bravo, Carmen! Să ții minte de acum că întotdeauna e mai bine să iei pantalonii scurți, e mai bine să mori de frig decât să mori de cald.” Well, la km 33 mă răzgândisem deja 🙂

Așadar, am fost luați pe sus cu mașina și duși la Centrul de Ecologie Montană. Cred că am fost în primul grup de abandon, după care am înțeles că au mai fost chemate microbuze și ambulanțe pentru alți concurenți. La CEM am fost întâmpinați cu ceai cald, paste, saci de dormit, iar una dintre fetele lui Mihai Orleanu mi-a dat chiar și haine uscate de schimb. Le mai mulțumesc încă o dată, apreciez foarte mult ajutorul și implicarea tuturor de acolo. Sunt oameni buni alergătorii și sunt recunoscătoare că m-au adoptat în lumea lor.

Ulterior, la pasta party, aveam să aflu că nu am fost doar noi în situația asta, ci că o mulțime de alergători la maraton abandonaseră. Doar vreo jumătate dintre participanții la maraton au trecut de finish. Asta înseamnă să nu iei în serios prognoza meteo, greșeala noastră nr. 1. Cei care au reușit să termine cursa au fost alergătorii care au pornit mai încet și care au ajuns la Guțanu atunci când vremea se îmbunătățise deja. Bravo lor și sincere felicitări pentru cele 7-8-9 ore de efort!

Am plecat cu oboseală în picioare, cu nasul înfundat, dar cu drag să mă reîntorc și să trec de finish pe o vreme mai bună.

 

 

Foto - Ady Beleanu
Foto – Ady Beleanu

Ce am învățat din primul meu abandon

 

Vremea pe munte se schimbă. Nu e o noutate, dar pe mulți dintre noi ne-a păcălit vremea de dimineață de la Moieciu. Vina pentru vreme nu e a nimănui, poate doar a naturii. Faptul că am fost sau nu echipați corespunzător e în ograda fiecăruia dintre noi, nu a organizatorilor. Să te superi pe organizatori pentru că a plouat e ca și cum te-ai supăra pe părinți că te-au făcut cu ochi căprui, nu albaștri.

Punctele de alimentare sunt pentru … alimentare. Ca niciodată, mi s-a făcut foame în timpul alergării. Exact ce scrie la carte că nu are voie să se întâmple. Mâncasem cu 3 ore înainte de start ca să nu-mi simt stomacul greu, dar ar fi trebuit să ciugulesc ceva și pe traseu, măcar câte o bucată de banană de la primele puncte de alimentare.

Sănătatea e prioritară. Am suferit atât de mult în perioada accidentării pentru că nu aveam voie să alerg și chiar și acum, când nu sunt recuperată complet, simt că sunt mult mai precaută. Medaliile sunt bune de pus pe perete, timpii record sunt buni pentru ego, dar forțarea și alergarea pe datorie nu sunt bune la nimic.

E bine pentru sănătatea ta psihică să fii tolerant cu alergătorii din jur. Unora le place muzica în căști, alții simt că pierd timp prețios dacă lasă paharele din plastic pe masa voluntarilor și le aruncă pe jos, alții sunt super competitivi și nu te lasă să depășești – astea sunt lucruri care se întâmplă, n-ai de ce să te lași afectat de ele. Pe bune, m-am săturat de atâta dramă, atâtea nemulțumiri. Haideți să alergăm și să apreciem ce primim.

Uneori, când mintea și orgoliul nostru nu vor să ia deciziile corecte, le ia corpul pentru noi.

 

Felicitări tuturor participanților, finisheri sau nefinisheri, organizatorilor, voluntarilor și galeriilor. YOU ROCK!

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *