După două alergări montane anul ăsta, soldate cu surprize la poli opuși (un podium și un DNF), duminică am alergat a good old fashioned ștafetă pe asfalt, la Bucharest Half Marathon. N-am avut vreun rezultat wow, noroc cu ceilalți doi colegi de trupă care au scos timpi foarte buni și au compensat și pentru cele 5 min pe mie pe care le-am făcut eu.
M-am încadrat în ce îmi propuneam, să alerg cât de cât fără să forțez, mai ales că mi se părea că încă nu eram fresh după EcoMarathonul de cu o săptămână în urmă. Senzația era de parcă trăgeam 100 de kg pe un picior, ceea ce nu-i tocmai departe de adevăr având în vedere că pauza de la alergare s-a lăsat cu un mic surplus.
N-am avut emoții, n-am avut așteptări, singura mea grijă cu o seară înainte era cum ajung la Piața Constituției să-mi ridic kitul, cum ajung la Stadionul Național să preiau ștafeta, de la Victoriei spre Piața Constituției din nou după alergare, și apoi spre casă. Răspunsul tuturor dilemelor mele, my friends, a fost metroul.
Și așa cum vă spuneam, am savurat pe deplin dimineața orașului cucerit de alergători, în care străzile și metrourile erau pline de tricouri fosforescente și de emoții.
La Stadion am ajuns suficient de devreme încât să fac și o rundă de exerciții speciale, ca să nu pornesc neîncălzită. Deși, la ce soare a fost, cuvântul neîncălzită nu e cel mai potrivit. Să zicem doar că aș fi putut să-mi fac o pungă de popcorn pe asfalt și să stau să privesc cum aleargă ceilalți.
Colegul Cosmin, primul la ștafetă, a decis să continue să alerge cu fiecare dintre noi, următoarele două, după ce își termină bucata lui. Nu numai că mi-a ținut de urât, dar mi-a și dat apă la fiecare punct de hidratare. Sprinta înainte, pregătea paharul și când ajungeam eu era gata.
Deși nici nu-mi trecea prin cap să beau apă și chiar i-am spus că dacă alerg mai puțin de o oră rareori mi se face sete, de data asta m-am oprit la absolut fiecare punct de hidratare. Am pierdut un pic de timp, dar dacă nu era Cosmin pierdeam și mai mult. Sunt super recunoscătoare și cred că a fost una dintre cele mai bune dovezi ale spiritului adevărat de echipă pe care le-am văzut vreodată.
Primii 6 km au fost super. Din ce spunea pacer-ul meu personal, aveam un timp sub 5 min pe km, dar apoi am încetinit. Când am ajuns la ultimul punct de hidratare, la urcarea pe Calea Victoriei, m-am îndreptat glonț către un bidon cu apă. Pesemne că era ultima sticlă de apă din Univers, că o altă mână de alergător mi-a tăiat calea și mi-a suflat-o din față exact când mă pregăteam să o apuc. Am avut nevoie de câteva secunde să mă dezmeticesc și, din cauză că s-au întâmplat toate prea repede pentru procesorul meu încins, care nu-și dorea decât un mini duș cu apă plată, am înșfăcat un pahar cu isotonic și mi l-am turnat pe ăla în cap în loc de apă. Lipicioasă situație.
Rezultatul a fost locul 21 din 538 de echipe de ștafetă.
La final ne-am regrupat toți cei din Trupa lui Fane în Piața Constituției, să sărbătorim împreună încă o cursă care pentru unii s-a lăsat cu PB-uri și chiar cu premii.
După câteva ediții de semimaratoane și maratoane la București îmi dau seama că, dacă la primele participări emoțiile erau uriașe și experiența era absolut incredibilă, acum încep să observ că mai avem de lucrat până îl facem evenimentul care merită să fie. Unele lucruri poate țin de organizare și logistică, cum ar fi toaletele ecologice suficiente, dar altele țin de implicarea noastră. Mi-aș dori să văd alergările de la București crescând și mai mulți oameni în galerie, că-s tare puțini. Apoi, mi-ar plăcea să văd mai mulți oameni ceva mai bine antrenați la start, care iau un (semi)maraton ca pe o finalitate a unor antrenamente, nu ca pe o provocare personală pe nepregătitelea.
În orice caz, lucrurile se mișcă, iar aproape 14.000 de oameni au contribuit duminică la mișcarea lor în direcția bună.
Congrats!