După luna de cursuri de înot reușisem să fac o lungime de bazin fără plută sau colac gonflabil, fără să-mi pocnească inima de frică, ci doar plămânii, din cauza efortului. A fost un progres serios și deja începea să semene a înot. Chiar dacă mișcările erau în continuare exagerate, prea rapide și mă cam zbăteam în apă, măcar am reușit să învăț să mă deplasez și să respir la 3 brațe, deci bucurie mai mare nici că se putea. Din decembrie până acum am mai exersat de câteva ori în piscina de la World Class și am îmbunătățit câteva lucruri, dar tot nu înotam cine știe ce și oboseam după una, cel mult două lungimi de 50m.
***
Când am ajuns aseară la bazinul de la Dinamo și am văzut că bazinul mic e absolut plin, iar în cel mare sunt numai înotători rapizi, am avut un mic moment de panică. Mă tot uitam la bazinul semiolimpic, unde înotasem la cursuri, încercând să găsesc un culoar cu mai puțină lume. Tough luck, așa că am intrat pentru prima dată în cel olimpic.
Apă adâncă, înotători rapizi și nicio margine de care să mă țin în caz de nevoie. Acu-i acu.
Al doilea mic moment de panică a fost la prima lungime de încălzire, pe care am făcut-o cu pluta. Priveam spre fundul bazinului și mi se părea că nici dacă mi s-ar lungi picioarele cu doi metri n-aș reuși să-l ating cu vârfurile. Nu mi-e teamă de apa căreia nu îi ating fundul, dar când am de înotat până în capătul celălalt de două ori mai mult decât am înotat vreodată fără pauză, parcă mă ia cu emoții.
Îmi bătea inima atât de tare încât mă gândeam că, dacă cu pluta mă panichez atât de tare, oare ce am să fac când va trebui să înot?! Încă o privire spre bazinul mic, încă o constatare tristă că n-am loc acolo, așa că n-am avut de ales. M-am băgat în bazinul pentru oameni mari.
Am făcut primele lungimi cu buretele ajutător între genunchi, ca să lucrez mai bine la mișcarea din brațe. Părea prea ușor ca să fie adevărat, numai că pe la trei sferturi de bazin mă bâzâia iarăși un gând – dacă mă panichez și înghit apă și mă panichez și mai tare, incomodez lumea din spate, mă duc la fund și n-am de ce să mă agăț? Dacă mă găsesc ăștia mâine cu burta în sus în bazin?!
După vreo două lungimi, am lăsat buretele. Următoarele au mers ok, dacă trecem peste faptul că la final gâfâiam ca după bucăți în pantă. Zici că înotam pentru supraviețuire, nu altceva. Am primit și ceva feedback din public – dau prea repede din picioare și trebuie să le mișc mai din șold, nu din genunchi, cum făceam când începeam să obosesc.
Ok, am zis. Hai să vedem cum facem toate chestiile astea deodată.
Ăla a fost momentul magic. Am făcut o pauză mai lungă, am tras aer în piept adânc, ca înainte de o săritură din avion, și m-am aruncat înainte. Mi-am dat seama că oboseam pentru că iroseam prea multă energie, stăteam prea încordată și tocmai de aia aveam nevoie și de mai mult timp să respir, ceea ce mă făcea să mă întorc prea mult pe o parte și de aici un lanț de mișcări greșite și ineficiente. Am decis să mă relaxez, să let go, să mă duc cu brațele și picioarele relaxate, natural și fără să mă gândesc că aș putea încetini pe cineva din spate. A fost nemaipomenit! Growth hacking 101.
Cărțile motivaționale sunt pline de ideea asta, o filosofie budistă foarte populară. Când te abandonezi, lași deoparte dorința de control care te ține încordat, și lași lucrurile să curgă natural, ajungi la destinație sigur și cu mai puțin efort. Invers, te duci la fund sau ajungi la finish atât de obosit încât nu te mai poți bucura.
Înotam și mă gândeam cât de bine se aplică teoria asta la înot și cum o singură oră mi-a produs un shift atât de mare în curba învățării. Sigur, în continuare înot încet, în continuare mă întorc prea mult uneori ca să respir, dar mi-am dat seama cum o mișcare de braț cu câțiva centimetri mai lungă poate schimba totul. E ca o reacție în lanț, în care dacă una îți iese, celelalte vin de la sine. Iar ca să se întâmple asta, eu am avut nevoie să scap de teama de panică la mijlocul bazinului și de încordare.
La final nici nu eram obosită, deși înotasem 1600 m în mai puțin de o oră, cu 600 m mai mult decât cea mai mare distanță înotată de mine vreodată. Cu pauze după fiecare sută, evident, că încă mă ia amețeala doar când mă gândesc la ideea de a mă răsuci în bazin.
Cu alte cuvinte, începutul e greu și frustrant, but I’m getting there. Încet, relaxat și cu pauze dese.
Sursa foto – Pepe Pont