Singurul lucru mai plăcut decât să suferi la o competiție e să-i vezi pe alții suferind, în timp ce tu stai pe margine. Cu ideea asta în cap am plecat sâmbătă dimineață spre Mogoșoaia, intrată pe deplin în rolul meu de staff tehnic pentru prietenul meu, care participa la primul său triatlon.
După ce și-a amintit să ia și wet suit-ul (ups) am plecat liniștiți și semi bucuroși de soarele care prevestea să se transforme în arșiță.
La Mogoșoaia am ajuns printre primii. Leșinam după o cafea și n-aveam de unde să ne luăm. Am mers în zona de tranziție, am inspectat puțin și zona de start de la înot și m-am mai bucurat o dată în sinea mea că nu trebuie să înot în lac. Am chestia asta cu algele și rădăcinile în apă mâloasă, de nici nu zici că sunt de la Dunăre.
Lumea a început să se adune și la 9.30, la ședința tehnică, erau o grămadă de cunoscuți. Cercurile triatloniștilor se intersectează cu ale alergătorilor, mai ales în cazul celor care fac ștafeta de alergare la triatloane.
Startul la înot mi s-a părut momentul cel mai palpitant și cel mai diferit față de ce am văzut până acum. Au sărit în apă mai întâi elitele, apoi restul. De pe margine, nu mi se părea că înoată ca sportivii pe care îi admir eu la bazin, cu mișcări elegante. Din contră, mi se părea că am în față zeci de oameni scăpați de pe un vapor în flăcări, care încearcă să se salveze. Unul dintre ei, din coada plutonului, a și strigat după ajutor. Nu cred că a ieșit din concurs, dar a avut nevoie de câteva pauze pe traseu.
Înghesuiala era destul de mare și, din ce am înțeles, s-au dat și s-au luat picioare în cap la greu. De asta e bine să pornești repede, printre primii, ca să dai fără să ai de la cine să iei.
Mulți dintre înotători nu se orientau prea bine și nu își dădeau seama că nu reușesc să treacă prin cele două balize printre care erau invitați să înoate spre finish.
Apoi, când ieșeau din bazin, era o zonă pe pontonul din lemn care nu era acoperită cu niciun covor și pe care alunecau toți înotătorii care veneau în viteză. Asta până când cineva a intervenit și a pus un banner în spațiul acela, ca să calce pe ceva mai aderent.
Tocmai când mă plictisisem să fac live pe facebook, îl văd și pe Costi cum iese din apă și se îndreaptă spre zona de tranziție. Mi se părea că se mișcă super încet, abia și-a scos wet suit-ul, până și-a pus tricoul, până și-a pus casca…zici că eram eu în cabina de probă la Zara. În timpul ăsta alții tot treceau în viteză către proba următoare.
N-am avut timp să aplaud prea mult bicicliștii, că m-a și abordat o doamnă din echipa voluntarilor. M-a întrebat dacă nu vreau să-i ajut, că nu au suficienți oameni, și am zis DA din prima. N-am fost niciodată voluntar la un concurs pentru că mereu am alergat, dar dacă de data asta nu eram înscrisă, a fost cea mai bună ocazie să ajut.
Inițial am dat o mână de ajutor la un punct de hidratare, unde mi-am perfecționat tehnica de întins pahare cu apă fără să le țin cu degetele. Apoi am fost promovată la direcționarea alergătorilor, exact la startul probei de bicicletă. A fost foarte mișto să îi încurajez și să le văd reacțiile. Adulții mai zâmbeau, mai treceau fără nicio reacție, dar copiii, după ce îi încurajam, parcă prindeau elan văzând cu ochii.
Între reprizele mele de îndrumat și încurajat, apare și Costi în alergare. Mi se părea că aleargă cu viteza melcului, deși avea 4.30. Ulterior mi-a zis același lucru, că după ce cobori de pe bicicletă și începi să alergi, ți se pare că stai pe loc.
La finish, se jura că nu mai face, dar weekendul ăsta mergem împreună la Triatlon Fără asfalt, în 2 mai.
Per total, feedback-ul pentru toți cei care vor merge la No Stress Mogoșoaia la primul triatlon a fost:
– organizare impecabilă (puncte de hidratare suficiente, iarba tunsa la traseul de mtb, traseul bine marcat, atmosferă fun etc)