Weekendul trecut am inaugurat sezonul de litoral cu o alergare. Am fost la Triatlon Fără Asfalt la Mare, unde socoteala de acasă a fost să merg doar în calitate de asistent din partea publicului și să-mi încurajez prietenul triatlonist. Planul s-a schimbat cu câteva zile înainte de start, mai exact cu 30 de minute înainte de închiderea înscrierilor, când a încolțit ideea – hm, dacă tot mă duc până acolo, de ce să nu particip?
Un status pe Facebook mai târziu, aveam o echipă cum nici n-aș fi visat pentru proba de ștafetă feminin, botezată din motive evidente Last Minute Team.
Față de trucurile tabloide din categoria Cum sa slăbești 5 kile în 30 de minute sau Cum să-ți iei diploma de licență în 20 de secunde, la noi chiar a funcționat. Am făcut echipă cu încă o Carmen, o super alergătoare aflată la primul ei triatlon, care ne-a donat proba de înot pentru ștafetă și cu Cristina la bicicletă, care aleargă de rupe munții în două și pe care o știam mai mult din citite.
Carmen nu înotase niciodată la o competiție în mare, ba mai mult, nu probase niciodată costumul de neopren, Cristina nu se mai urcase de mult pe bicicletă, iar eu, cu gleznele în pioneze, numai de alergat pe nisip nu eram bună. Dar toate trei ne-am înscris for fun, and we had plenty.
Eram atât de happy că am găsit echipă, că nu mai merg doar ca să-l încurajez pe Costi, încât abia a doua zi mi-am dat seama că plătisem 135 lei ca să alerg 6 km. Dar, vorba unui prieten, preferai să dai 90 lei și să alergi 90 km la 7500? Umm, nu. Lăsați așa.
Nici timp de bagaje n-am avut. Am împachetat ce am apucat vineri dimineață, înainte să plec la serviciu, iar de acolo am plecat direct spre 2 mai. Pe autostradă vedeam mașini care cărau biciclete în spinare și știam că merg în același loc, să se dea la vale pe dealurile Dobrogei.
Când am ajuns, am apucat să luăm kiturile, să ne interesăm pe unde sunt punctele de tranziție, am schimbat două vorbe cu câțiva cunoscuți și eu deja devenisem cranky, îmi era somn de la 8. Such a baby.
Deșteptarea a fost la 7, când afară era înnorat și puțin răcoare. Perfect! Cea mai proastă zi de plajă e cea mai bună zi de triatlon.
Mi-am împărțit hrișca cu un kinder adorabil cazat la aceeași pensiune, care a venit din senin la mine în timp ce mâncam.
– Mi-e foameee!
– Vrei ce am aici? Dar nu știu dacă o să-ți placă, îi zic eu în timp ce îi intideam lingurița, cu gândul la strâmbăturile din nas ale altora când încearcă pentru prima dată hrișca.
– Îmi place, raportează el molfăind cu naturalețe, de parcă eram cei mai buni prieteni. Mai vreau!
***
Am pornit spre start împreună cu toată gașca de triatloniști cu care eram cazați, iar după o pauză regulamentară de stat la coadă la cafea, toți eram pregătiți să înceapă show-ul. Numai că pentru mine, show-ul a început la 12, când mi-a venit rândul la ștafetă.
În timpul ăsta m-am ocupat cu următoarele:
– încurajat prieteni
– stat la povești cu alți prieteni și cunoscuți
– încălzire
– bronzat cu pantaloni scurți
– un pic de foame
– dezbrăcat de tricou, pentru că îmi era deja prea cald
– plictisit un pic
– încălzire din nou, pentru că deja mă răcisem
– aplaudat triatloniștii
– foame gravă
– furat niște banane de la punctul de alimentare
– sete
– nerăbdare
În zona de tranziție, eram cu ochii pe ceas și parcă nu-mi mai venea odată rândul. Costi trecuse deja de finish și a apucat să mă avertizeze că traseul de alergare e cam alunecos și m-a sfătuit să nu trag prea tare pe prima parte. Când am văzut-o pe Cristina venind cu bicicleta eram ca un labrador care dă ture de veselie că i-a venit stăpânul și iese la plimbare.
Într-adevăr, traseul era plin de pietre și alunecos. Și de parcă n-ar fi fost destul, după primii doi kilometri a început o ploaie care ne-a răcorit în toate sensurile posibile. A fost furtuna perfectă. Singurul dezavantaj – alergam cu adidas energy boost, cu talpă din plută. Știți cum se duce pluta pe piatră udă? Nici nu vă doresc să aflați.
Văzusem că mulți alergători erau încălțați cu pantofi de trail running, dar eu mă consolam cu gândul că ai mei erau mai ușori. Asta până când s-a noroit traseul din cauza ploii și mi s-au lipit câte trei tone de pământ pe fiecare picior. Îmi cer scuze pe această cale alegătorilor din jur pe care i-am împroșcat cu noroi de parcă aruncam confetti.
Cei 6 kilometri nu mi s-au părut prea obositori, n-am tras de mine ca în zilele bune. Mă așteptam să alerg pe plajă, dar am alergat ca pe munte, pe pietre, printre obstacole și pe cărări înguste, unde abia nimeream să pun piciorul cum trebuie. Pe porțiunile de nisip parcă retrăiam visele în care alerg și dau în gol fără să mă mișc, atât de tare mi se înfundau tălpile printre scoici.
După finish am mai stat fix 10 minute în care am băut 3 litri de apă, după care am tulit-o spre cazare, să luăm bagajele și apoi spre București. Din cauza asta nici nu mi-am făcut o părere clară despre cum a fost organizat concursul, dar am observat câteva lucruri în timpul petrecut acolo:
– atmosfera e într-adevăr foarte mișto, iar motivul e tocmai lipsa asfaltului
– tricoul din kit este super tare
– organizatorii au fost înțelegători și cu cei înscriși puțin după deadline
– arbitrii au penalizat alergătorii și bicicliștii de la ștafetă care nu au predat chipurile chiar la punctul alocat în zonele de tranziție
– pe pagina de facebook și pe event nu au apărut noutăți și fotografii decât după câteva zile bune
– am înțeles că unii concurenți n-au fost foarte fair play la probele de bicicletă și au avut o atitudine cam agresivă când nu reușeau să depășească
Am fost sau n-am fost pe podium?
Marea controversă a concursului a fost legată de rezultatele înregistrate de chip-urile cu care am fost cronometrati. Undeva, ceva nu a mers, pentru că au fost erori foarte mari de cronometraj, mai ales la proba de înot. Unul dintre concurenți a bătut recordul mondial pe 1000m, dacă ar fi să ne luăm după timpul înregistrat de chip-ul lui.
Echipa noastră de ștafetă a ieșit pe locul III. Am aflat abia seara că suntem pe podium, dar din ce îmi spuneau colegele de ștafetă, nu era motiv de bucurie, pentru că timpii erau greșiți. Până la urmă, am aflat că nu doar timpii noștri fuseseră departe de realitate și că tot am fost a treia ștafetă feminină care a terminat concursul.
Cu sau fără glorie și baie în șampanie, a fost un eveniment la care toate s-au potrivit de minune, mai puțin timpii de pe ceas cu cei de pe cip. Aș mai fi stat și la petrecerea de după, dar am avut de făcut în aceeași zi o vizită, un drum înapoi la București, ceva de lucru, o nuntă, bagaje, un avion foarte matinal pe care abia l-am prins, iar dimineața de după concurs ne-a prins la cafea în centrul Romei. Vitezomani, ce să mai!
Am rămas cu amintirea unui concurs pe fast forward, cu un podium care a fost sau n-a fost, dar cu o atmosferă de vacanță și cu o super echipă care sigur au fost 🙂