Cozia Mountain Run 2016, Traseul Stânișoara – Mai greu și mai bine decât credeam

 

Vestea bună a sezonului este că încă mai am urme de instinct de conservare. El mi-a dat inspirația necesară să aleg traseul Stânișoara la a 5-a ediție a Cozia Mountain Run, după ce anul trecut mi-am dat duhul pe Cozia, cel lung de 30km. Vestea mai puțin bună este că nici cei 21km ai Stânișoarei n-au fost chiar floare la ureche, însă tocmai efortul și emoțiile prin care am trecut în fiecare etapă a alergării mi-au construit încă o experiență memorabilă și o amintire dragă.

Cum ziceam și zilele trecute, nu cred că există alergări ușoare. Totuși, parcă mă așteptam să fie mai lejer, având în vedere că am optat pentru traseul scurt. Și poate chiar ar fi fost ceva mai simplu dacă ar fi fost una dintre zilele alea perfecte, când cheful de alergat, starea de bine și potrivirea cu tipul de traseu sunt maxime.

Vineri seara, ajunși în tabăra de la Călimănești, unde ne-am cazat și anul trecut, m-am bucurat să revăd multe fețe cunoscute. Am rămas cu aceeași impresie și de data asta: de eveniment prietenesc, cu oameni buni și săritori, gata să ajute orice tovarăș alergător care are nevoie ceva. Și suntem o gașcă foarte needy, mereu avem nevoie de drum, cazare, mâncare, cafea, un tricou mai mare, un gel, o hartă, indicații, un șut undeva etc etc.

M-am bucurat să aud că finishul nu mai cuprindea porțiunea de asfalt de anul trecut și nici tura de parc de final. Știu că par niște detalii minuscule la o cursă unde greul e pe traseu, nu la final, însă când te bate soarele în cap suficient, 500m ajung să se simtă ca 3km.

 

Start cu emoții

 

Startul s-a dat la ora 9 pentru traseele Cozia și Stânișoara, deci am avut timp de cafea, încălzire și multe poze before cu fetele cu care am venit. Planul meu pentru început era să nu mă las depășită de foarte multă lume și să mă țin după una dintre prietenele alergătoare din grup. N-am reușit, așa că am trecut la planul B, cu un obiectiv mult mai mic și mai realizabil – reglarea respirației.

Din păcate, pe primii 8 km nu m-am simțit bine deloc. M-a mâncat curiozitatea să încerc pentru prima dată un activator. Am luat doar o gură, pentru că nu mi-a plăcut gustul, iar pe lângă faptul că mi s-a umflat foarte tare burta (așa cum mi se întâmplă mereu la începutul alergărilor), îmi simțeam inima în gât, nu-mi puteam regla nicicum respirația și cred că aveam tensiunea cam ridicată, pentru că mă durea capul și mi s-au înfundat urechile. Sincer, nu eram foarte sigură că am să pot duce cursa la bun sfârșit.

Nu știu dacă era vina activatorului sau a efortului de a urca panta cât de cât în alergare în condițiile în care îmi era foarte cald și aveam pulsul de 300 bătăi pe minut probabil.

Pe traseu erau mulți turiști care ne încurajau, unii dintre ei cu un talent care vădea chiar experiența prin galerii la fotbal, ceea ce ne-a mai dat energie la deal. Mirosea puternic a tei, iar pe cărări, alături de noi, alergau șerpi și gândaci colorați în haine de vară.

După vreo 8 km am simțit că m-am încălzit și mi-am mai revenit. Traseul Stânișoara are, însă, darul de a te ține în priză non-stop. E plin de fals plat, de drum forestier în pantă ușoară, pe care alții chiar o aleargă, dar eu de obicei nu prea reușesc. Am alternat alergarea cu mersul cât am putut eu de rapid. Știu că genul acesta de traseu este specialitatea casei pentru unii alergători, însă pe mine mă epuizează. Dă-mi urcare cât o fi ea de abruptă, o s-o fac încet, dar sigur, știind că după urmează coborârea. Dar pe pantă ușoară, parcă nesfârșită, mă chinui ca scuterul supraturat la deal.

 

Au fost momente în care îmi doream să se termine, îmi doream o coborâre, să-mi mai relaxez picioarele. Coborârea mai lungă a venit exact la fix, când simțeam că am mai multă nevoie de ea. Era momentul perfect să-mi reglez respirația, terenul era perfect pentru gustul meu, la fel și înclinația.

Poate că într-o altă zi aș fi zburat pe acolo, dar atunci a apărut încă un mic necaz – o durere de splină care nu mă lăsa să prind viteză. M-am oprit de vreo două ori chiar, îmi venea să plâng de ciudă și încercam tot felul de tehnici – ba să respir din piept, ținând abdomenul încordat, ba să-l relaxez, nu mai știam ce să fac ca să scap de durere. Mă simțeam neputincioasă și parcă mă priveam din exterior cu gândul că m-am înecat ca țiganul la mal. Junghiul mi-a trecut abia după ce s-a terminat coborârea și a început ultima urcare de pe traseu, cea mai abruptă.

 

Sunt multe momente în istorie la care mi-ar fi plăcut să iau parte. Printre ele sunt meciul Stelei cu Barcelona din 1986, concertul INXS de pe Wembley din 1991 și Cozia Mountain Run de pe vremea când NU exista această urcare pe final de traseu.

Este un adevărat test de rezistență și voință. Deși e scurtă, de ambele dăți când am urcat panta care părea aproape imposibil de verticală m-am simțit ca o eroină. Nu-mi mai trebuiau clasament, timpi, nimic. După urcarea asta știam că atinsesem maximul de efort.

Probabil că efortul mi-a încețoșat parțial judecata, pentru că odată ajunsă în vârful urcării, nu știam încotro să o apuc prin pădure. Am văzut-o pe fata de pe locul 3 că se duce într-o parte și am dat să merg după ea. Alergasem tot concursul fix în spatele ei, fără să o depășesc. Am ezitat puțin, pentru că nu vedeam marcajul, și i-am așteptat pe cei doi băieți din spate. Am ajuns împreună la concluzia că nu aceea era direcția bună, ci alta, unde apoi am găsit și marcajele de concurs.

După câteva sute de metri a început o coborâre și un voluntar ne-a zis că mai sunt 500 de metri până la finish. Nu l-am crezut absolut deloc. Eram convinsă că mai avem cel puțin 1,5 km. Simptome clare de delir.

Pe coborâre am ajuns-o din urmă și pe prietena care fusese tot concursul pe locul 2. Se rătăcise și, de supărare, nu mai avea viteză la vale. Am depășit-o cu gândul că oricum vine în urma mea pe plat, unde știam că mă poate întrece și dacă aleargă cu ochii închiși, însă n-a mai vrut să alerge.

Tot atunci am văzut-o și pe alergătoarea care fusese până atunci pe 3, apărută ca de nicăieri după ce eram convinsă că s-a rătăcit. Probabil a găsit o scurtătură, altfel nu-mi explic cum de am reîntâlnit-o abia la final de traseu. Când am trecut pe lângă ea i-am zis un “hai, că e aproape gata“, dar mi-a zis că nu mai vrea sau nu mai poate. Mai era doar un mic dâmb de urcat, un pic chinuitor, și am zis că dacă n-am cedat până atunci, n-are rost să cedez chiar la finish, așa că l-am alergat cu pași mici.

Într-un final am ajuns pe locul II, cu 2h 31 min, surprinsă de atâtea răsturnări de situație pe o distanță atât de scurtă.

Prima oprire a fost la cișmeaua de la start, unde abia m-am abținut să nu mă bag ca la duș, după care m-am consolat cu vreo tonă de pepene mâncat de sete, cu sâmburi cu tot.

 

 

Impresii de luat acasă

 

Dacă e să compar traseele, prefer traseul Cozia pentru priveliști și varietatea traseului. Și Stânișoara mi-a plăcut, e plin de surprize, dar drumul forestier care urcă relativ lin este ca picătura chinezească pentru mine. Pe tot parcursul cursei am fost surprinsă de cât îmi e de greu și singurele gânduri erau ce caut eu la 7500 dacă abia respir aici și ce scuză să inventez când am să-l anunț pe coechipier că nu mai vin. 

Greul a trecut, la fel și gândul de a renunța la 7500. Totul e mai simplu când nu pun presiune pe mine și acolo chiar nu am de ce – e prima mea dată pe traseu (am mai fost o singură dată la Omu), nu-mi cunosc coechipierul, iar concurența e fabuloasă. Prin urmare, am să-l abordez cât pot de relaxată, ca să mă întorc acasă cu onoarea și cu picioarele întregi.

Per total, a fost o competiție frumoasă, am avut noroc să nu ne bată soarele foarte tare, pentru că nu am fost prea expuși pe traseu. Mi s-a tot înâmplat vara asta să văd în pozele de după alergări mai mulți cunoscuți și să-mi pară rău că nu i-am văzut când eram acolo. Probabil că evenimentul crește și, fiind mai mulți participanți, e mai greu să ne reperăm între noi.

Sper să mă pot întoarce și la anul, când aș alege traseul Cozia din nou, acum că Stânișoara mi-a satisfăcut curiozitatea cu vârf și îndesat, cu febră musculară cu tot.

Mulțumesc organizatorilor, voluntarilor și alergătorilor pentru atmosferă, încurajări și pentru pepenele nemaipomenit de la final. De asemenea, mulțumesc fotografilor de pe traseu și alergătorilor care, prin prezența lor, contribuie la strângerea de fonduri pentru cauzele sociale susținute de Asociația Noi Orizonturi Familia.