Istoria se repetă. Retrăiesc emoțiile pe care le-am avut anul trecut în legătură cu Maratonul Piatra Craiului, doar că de data asta sunt pentru Maraton 7500.
La fel ca atunci, tot anul am zis că nu e un concurs pentru mine, că e prea greu și că n-am ce căuta acolo. Cu toate astea, la fel ca atunci, pe ultima sută de metri m-am înscris. Cu o săptămână înainte de start, emoțiile au început. La fel și ideile de răzgândire.
De data asta, totuși, emoțiile sunt mai mari, parcă direct proporționale cu distanța și diferența de nivel. Numai gândul la 45 de kilometri, cea mai lungă distanță parcursă vreodată într-o competiție, cu 3200m diferență de nivel, mă face să aud picioarele strigând “Nuuuuu!”. Traseul de Hobby (ce nume!) la care m-am înscris ajunge de două ori pe Vf. Omu și are o urcare pe Bucșoiu unde știu că o să încep să regret gândul amarnic care m-a împins să mă bag în așa ceva.
Ce diferă e faptul că la 7500 cursa se face în echipă și că, pentru prima dată în istoria alergărilor mele montane, am făcut o tură de recunoaștere a unei porțiuni din traseu înainte de concurs.
Am fost sâmbătă cu coechipierul meu și am parcurs 19 km între Bușteni – Diham – Bucșoiu – Omu – Valea Cerbului – Bușteni. Teoretic, e cea mai grea parte a traseului. Urcarea pe Bucșoiu mi s-a părut foarte grea, iar coborârea pe Valea Cerbului mai tehnică decât mă așteptam. M-am întors cu febră musculară și dureri de genunchi. În concurs, după o distanță mai mult decât dublă, lucrurile se vor amplifica sigur.
Traseul mi-a plăcut mult, pentru că am avut și vreme bună. A fost plin de alergători la antrenament, iar la cabana Omu zici că era reuniune, cu coadă la mâncare și tot tacâmul.
Pozele sunt făcute de colegul de echipă, care având în vedere viteza mea, a avut timp de ședințe foto. Am avut ceva emoții pe unele porțiuni mai expuse, pentru că nu prea mai am încredere în echilibrul meu după atâtea trânte și împiedicări.
Concluzia a fost că abordarea cea mai ok ar fi una nu foarte grăbită, mai lejeră, ca să nu se lase cu damage. Oricum, având în vedere concurența de la echipe mixte și experiența celorlalți participanți, ne-am cam chinui degeaba dacă am încerca să tragem tare.
Tot ce îmi doresc e să avem vreme bună, să ne simțim bine și să facem față bucuroși celor 10-11-12 ore de traseu sau câte or fi. Ok, și un somn bun înainte de start ar merge, dar având în vedere că începem la ora 6, șansele de odihnă sunt slabe.
Până atunci am timp să-mi odihnesc corpul – mintea mai puțin – și să-mi fac liste peste liste cu ce nu e indicat să uit acasă. Cu tot tumultul, am un sentiment că va fi o experiență memorabilă și savurez emoțiile astea rare, care numai înaintea unei provocări adevărate mă încearcă.
Tic-Tac…
