Maraton 7500 Hobby 2016 – Cea mai frumoasă alergare montană a anului

 

 

Dacă a durat 26 de ani ca să ajung o dată pe Vf. Omu, ceva din mintea mea s-a hotărât că e o idee bună ca într-o singură zi să ajung apoi de două ori. Cam la asta se rezumă calculul care m-a făcut să apăs pe Înscrie-te acum pe site-ul Maratonului 7500, cel mai lung traseu făcut de mine până acum (45km) și cu cea mai mare diferență de nivel (3300-3400m).

7500 e deosebit nu numai prin lungime și dificultate, ci și prin faptul că e un concurs de echipă. Atât la proba de 90 km (Elită), cât și la cea de 45 km (Hobby ??!) se participă doar în echipă. Și, credeți-mă, e o experiență foarte diferită față de o cursă solo. E ceva interesant pentru alergători, obișnuiți să facă sport individual, și scoate la lumină reacțiile în contexte de echipă. De aceea anual participă multe cupluri și ăsta ar fi fost și planul meu, să fac echipă cu Costi, să ne distrăm, că n-am mai alergat o cursă împreună din iarnă, și să vedem cum trecem testul muntelui.

Din păcate, data concursului a picat prost pentru el, așa că mi-a recomandat să fac echipă cu Alex, un alergător slash biciclist pe care eu nu îl întâlnisem, dar cu care el mai alergase de câteva ori și mi-a zis că ar fi perfect pentru 7500 și am face echipă bună.

N-am apucat să fac cu Alex decât o singură tură de recunoaștere a traseului pe Bucșoiu. Totul a mers ok, deși eu m-am ales cu febră musculară doar după bucata aia de urcare. Nici nu voiam să mă gândesc cum aveam să mă simt după o distanță mai mult decât dublă.

 

Singura dorință, linia de finish

 

 

 

Cu câteva zile înainte de start eram atât de speriată de gândul la 12 ore de efort, încât singurul plan, și ăla îndrăzneț, era să termin cursa. Alex era ceva mai optimist, zicea ceva de sub 10 ore. De mai mult nici nu putea fi vorba, când am văzut ce echipe bune sunt înscrise.

La pensiune am făcut noi un plan, cum împărțim mâncarea în bagaje, cine ce cară, dar nu prea ne-am ținut de el.

Dimineața, ceasul a sunat la 4 și eram mai fresh decât credeam. Totuși, nu mă trezisem complet, dovadă că am uitat să mă dau cu cremă de plajă și acum mă cojesc ca o șopârlă. Nici febra musculară de la sală nu trecuse – rookie mistake. Brb, mă duc să scriu undeva de 100 de ori “nu voi mai face fandări cu greutăți mari înainte de concursuri”.

***

Prima urcare a însemnat lupta cu bețele. Puțin rewind până anul trecut, la Cozia, când am încercat pentru prima dată să le folosesc și am jurat că va fi ultima. M-au încetinit, m-au enervat și numai gândul că va trebui să le car după mine, să le înșurubez, dezșurubez sau să alerg cu ele în mână mă făcea să renunț la ideea bețelor.

Totuși, toată lumea recomanda bețe la 7500, așa că le-am luat cu mine. În continuare m-au încetinit și aveam momente în care îmi venea să dau cu ele de stâncă și să le fac praf, nu altceva. Până la urmă, pe la jumătatea concursului mi-am dat seama cum se folosesc.

Chiar dacă am urcat puțin mai încet, m-au ajutat să iau presiunea de pe picioare și febra musculară de după a fost minimă, cam 5% din ce am avut după Retezat SkyRace. În plus, m-am prins de două șmecherii. Prima e că trebuie să miști bețele în ritmul picioarelor, nu picioarele în ritmul bețelor. Îmi dădeam seama când făceam pe dos și mă surprindeam mergând foarte încet, așa că mă corectam și grăbeam pasul. A doua ar fi faptul că, cel puțin în cazul meu, bețele nu sunt necesare chiar pe orice tip de urcare. Sunt porțiuni din traseu în care sigur m-aș fi descurcat mai bine fără ele.

 

Getting high

 

Urcarea a fost ok, n-am forțat ritmul ca să nu-mi cresc pulsul și să nu mă epuizez înainte de vreme. Mai depășeam, ne mai depășeau alții, nu conta. Știam că traseul e lung și se răstoarnă situația cum nu te aștepți. Iar când am văzut cum răsare soarele de după vârfurile munților, parcă am și uitat că mă grăbesc undeva.

Un peisaj incredibil, în zeci de nuanțe și umbre, era sub ochii noștri, prevestind o zi de ținut minte. Genul de moment care-ți ridică pulsul mai sus, îți face sângele să explodeze în vene și îți amintește că, da, ce faci e un soi de drog. Breathe in.

 

 

Când am ajuns pentru prima dată la Omu eram încălzită și pregătită să cobor în viteză. Din păcate, Valea Cerbului e genul de coborâre tehnică în care trebuie să stai în permanență concentrat, așa că mai mult am bâjbâit printre pietre. Ne depășeau o grămadă de echipe, dar nu reușeam să prind viteză. Săracul Alex stătea după mine și mă încuraja.

La Gura Diham am făcut un popas mai lung. Alex, pentru niște dureri de burtă, iar eu pentru mâncat, umplut bidonul și schimbat pantalonii. Pe cei lungi, regulamentari, îi simțeam ca pe pantalonii de ski. M-am luptat un pic și cu camelbag-ul din spate pentru că îndesasem tot echipamentul obligatoriu în rucsacul minuscul, furtunul “distraiului” se îndoise și nu mai curgea nimic. Eu practic n-am băut apă din sac decât pe ultimii 15 km. În rest, m-am bazat pe bidonul meu și pe cele două ale lui Alex.

Aici am încercat isotonicul cu gust de roșii de la Isostar, din gama nouă de produse sărate. A fost exact ce îmi trebuia pentru că deja nu mai suportam ideea de dulce, iar gustul a fost ca de supă. Luasem geluri, ciocolată, banane, curmale, fusese un festin de zahăr pe traseu și ultimul lucru pe care îl voiam era o băutură dulce. Așa că am molfăit o felie de lămâie, am băut niște isotonic cu roșii și am pornit singură urcarea spre punctul La Prepeleac.

Alex urma să vină și să mă ajungă din urmă și într-un final a apărut, spunând că se simțea mai bine. La punctul de la Prepeleac am făcut un popas mai lung, el părea că nu vrea să plecăm atât de repede și oricum situația era destul de confuză. Auzisem de la alți alergători că e posibil să se modifice traseul și să nu mai urcăm pe Bucșoiu din cauza vântului, dar voluntarii nu știau nimic de treaba asta. S-a rezolvat cu un telefon și când am primit confirmarea am pornit și noi.

O parte din mine s-a bucurat, pentru că din urcarea noastră pe Bucșoiu din urmă cu o săptămână am rămas cu febră musculară și cu un sentiment general de tortură. Cealaltă parte nu s-a bucurat la gândul că schimbarea însemna un traseu mai lung. Cu cât? Habar n-am. Nu știu la ce mai sunt bune ceasurile astea care costă cât laptopul meu, dacă fiecare alergător din jur avea o distanță diferită. La finish am auzit cifre între 44 și 50 de kilometri, de la oameni care au respectat traseul, nu de la rătăcitori pe coclauri.

 

A doua urcare pe Vf. Omu, pe la Mălăiești

 

Lung a mai fost drumul până la Mălăiești. Și am fost la un pas să îl rătăcim, noroc că ne-am strâns un grup mai mare și am așteptat până când ne-a salvat alt alergător din impas și ne-a zis că făcuserăm stânga prea devreme. Probabil că cei 5-6 concurenți care erau mult înaintea noastră pe drumul greșit au pierdut o grămadă de timp. La cabană, ne-am răcorit, am spălat urmele de gel de peste tot (e funny cum nu-mi pasă absolut deloc cum arăt sau cât de murdară sunt când alerg pe munte) și parcă îmi venea să fac un popas la celebra prăjitură a casei.

În încurajările lui Silviu Bălan i-am dat bice mai departe. Traseul în continuare ne lăsa gură cască și am făcut și câteva poze, să-i dovedesc maică-mii că nu e pe creastă și nu e cu rău de înălțime. Priveam totuși cu dor la creasta Pietrei Craiului, neclintită în zare.

El, din cauza crampelor, iar eu din cauza oboselii, am cam mers pe unele porțiuni care ar fi fost alergabile. Pe la Poiana Izvoarelor aveam un ritm de mai mare râsul, dar nici nu-mi venea să o iau la pas alergător. Coborârile mi-au forțat genunchii ca nicio altă alergare de până acum și nici șoldurile nu se simțeau prea zen.

 

Festin pe Vf. Omu

 

Am avut noroc cu doi colegi din trupa lui Fane care ne-au adus sus, la Omu, un pachet cu sandvișuri și cu un fresh pe care estimasem eu de dimineață că mi-ar plăcea să-l devorez când ajung acolo. Bună idee. Ne-am nimerit la fix, exact când au ajuns ei la cabană am ajuns și noi. A cam fost un mini picnic, am mâncat bine, am povestit cu băieții, iar când voluntarii ne-au anunțat că suntem a opta echipă la mixt, îmi venea să-i pup, nu altceva.

Și-au făcut treaba sandvișurile (cu brânză de capră, ardei și avocado, în caz că vă întrebați), că parcă am mai prins niște vlagă amândoi. Oricum, pe tot traseul am mâncat ca sparții.

Eu am avut în meniu vreo 4 geluri, o fiolă de amino (pe care cred că am luat-o numai de gura lui Alex, dar m-am simțit mai fresh după și nu știu dacă a fost doar placebo), două sandvișuri, un baton Raw Bite cu spicy lime, niște bucăți de banană, două mâini de ciocolată, una de curmale și un pachet de crackers sărați ham&cheese de la Isostar (din aceeași gamă Endurance+). Asta peste castronul de hrișcă cu miere și migdale de la micul dejun, pachetul de biscuiți și iaurtul dinainte de start. Haplea is my middle name.

 

Run, rabbit, run, dig that hole, forget the sun

 

 

 

Coborând a doua oară de la Omu, am ajuns la o porțiune cu jnepeniș înalt, ca un labirint, în care nici nu eram sigură că sunt pe drumul bun. Pe Alex îl lăsasem iarăși puțin în urmă, chinuindu-se să bage bețele mele în rucsacul lui, că la mine nu mai voiau să stea. Noroc că am văzut în fața mea o alergătoare care se deplasa cam în același ritm cu mine și m-am ținut după ea.

Atât de bine m-am ținut, încât la un moment dat ne-am dat seama că eram singure. Chiar am glumit și am întrebat-o ce să facem, că băieții ne sunt în spate. Am dezbătut noi cât am dezbătut regulamentul, dar privind în urmă nu îi vedeam deloc și clar nu ne încadram nici una la cei 50 de metri regulamentari între coechipieri.

Totuși, încă puteam să-i dau la vale și satisfacția era atât de mare, încât am zis să-mi fac cadou un final de cursă alergat. Ne-am ținut una după alta până s-a terminat coborârea, am ajuns în stațiune și aici…încotro? Nu știam. Lumea ne felicita și ne spunea că suntem a doua echipă de la feminin, suntem pe podium. 😀 Dar noi nu și nu, că nu suntem în aceeași echipă. Cel puțin nu anul ăsta 🙂

În stațiune a trebuit să așteptăm echipa feminină care venea în spatele nostru (fetele care au fost, de fapt, pe 2), să ne spună pe unde e traseul. Nu prea eram sigure, așa că am întrebat și un cabanier. Am aflat până la urmă direcția și dă-i și urcă pe treptele din stațiune și aleargă pe platul care parcă nu se mai termina.

Am ajuns la finish amândouă împreună, unde din nou ne-au felicitat că suntem pe doi la feminin, după care au făcut și un pic mișto. “Aha, s-au săturat de voi și au rămas la bere!”

Noi ne făcuserăm treaba, ne-am tras sufletul vreo 10-15 min știind că, dacă ne gândim la întrecere, lupta se dă între băieți. Primul a venit Alex și, când l-am văzut că vine alergând, am trecut împreună de finish. Mission accomplished! Am aflat apoi că suntem pe locul 5 la echipe, cu un timp final de 9h 43 min, cam de un miliard de ori mai bine decât mă așteptam, într-o competiție pe care tot ce îmi doream era să o termin.

 

Gânduri luate acasă

 

7500 e un concurs în care distracția, starea de bine, dar și rezultatul depind de echipă. Era ideal să ne fi cunoscut mai bine, dar tot cred că am făcut o echipă Magic Mushrooms super bună. Și apropo de nume, a fost singura chestie la care ne-am gândit că ar face lumea să zâmbească. 🙂

Dacă aveți vreodată intenții de ocupat locuri fruntașe în clasament, sfaturile mele ar fi să vă faceți bine planning-ul – își cară fiecare bagajul sau cară unul singur pentru amândoi, ce mâncați și când, cum puteți lăsa o parte din mâncare și echipament la Omu, cât timp stați în punctele de control, toate micile detalii. Tot la planning trec și tura obligatorie de recunoaștere completă a traseului, ca să nu întrebați cabanierii, așa cum au făcut alții.

Bucegii merită tot efortul și, oricât de șocată aș fi fost când am auzit că startul e la 6 dimineața, m-am convins că e ora perfectă pentru alergat la munte. Mai fac.

A fost cea mai frumoasă alergare montană de anul ăsta, cu siguranță. Mi-au plăcut atmosfera, amabilitatea și încurajările voluntarilor, iar alergătorii de acolo erau toți unul și unul. În sfârșit m-am revăzut și cu Andreea, fosta mea colegă, care a alergat cu soțul ei și a povestit cum a fost.

Pentru noi restul a fost scurt, pentru că am plecat la scurt timp după finish spre casă, dar bucuria a fost concentrată și de durată.

Ne vedem cu siguranță la anul, când mi-ar plăcea să fac echipă cu Costi. Sau, dacă mă apucă visele de glorie, poate o echipă feminină puternică. Știu acum că podiumul nu e deloc inaccesibil, cum credeam acum câteva zile, dar știu și că ar fi un bonus minuscul comparat cu ce simt când alerg cu zâmbetul pe buze, fascinată de munți.