Mă întreba zilele trecute cineva care a fost cea mai mare provocare de când m-am apucat de alergat și până acum. M-a pus pe gânduri. Să fie accidentarea care m-a ținut două luni pe bară, frustrarea revenirii, când nu mai puteam nici măcar să urc un deal ușor, stresul de a fugi vineri seară după birou direct la munte, la alergare, sau de a-mi seta niște obiective care mă forțează să trag cât pot de tare? Nu. Cea mai mare provocare a fost mereu consecvența.
Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că e ingredientul care poate să make it or break it. Face toată diferența.
A fi consecvent în antrenamente e poate cel mai greu lucru pe care îl ai de făcut și e cu atât mai greu dacă ești amator, nu profesionist. E vorba de serile în care calculezi la cât ar trebui să te trezești a doua zi ca să apuci să alergi, să faci un duș, să mănânci și să ajungi la muncă la timp. E despre zilele lungi la birou când te uiți la ceas și îți dai seama că nu o să reușești să mai faci antrenamentul propus în seara respectivă.
E despre a face ceea ce îți place, dar într-o rutină care să aibă prioritate în fața evenimentelor sociale, a altor pasiuni, uneori chiar și în fața familiei și prietenilor, o rutină care să funcționeze ca un ceas elvețian, indiferent că ești în concediu la mare, când toată lumea e mahmură în jur, dar pentru tine azi e zi de long run.
Îți dai seama cât cântărește consecvența abia după ce o pierzi. După o săptămână-două de pauză, câteva antrenamente ratate sau chiar un concurs după care ți-a luat cam mult să te refaci și să ieși din nou la alergat, parcă ai greutăți legate de picioare și-ți pocnește inima în piept.
Sportivii de meserie își aleg de obicei un concurs sau două pe an la care își setează un obiectiv măreț și pentru care se antrenează tot anul. Fiecare alergare, fiecare kilometru, doar ca să fie bine în ziua îndepărtată a concursului. E nevoie de multă perseverență pentru a face asta și e cu atât mai greu pentru noi, amatorii, să ne păstrăm motivația și să punem zilnic sau de câte ori trebuie adidașii în picioare doar ca să iasă bine peste jumătate de an, când avem acel maraton pe care am visat să-l terminăm cu bine.
Provocarea consecvenței are legătură și cu ideea de delayed gratification, adică a munci acum cu motoarele la maximum, pentru o răsplată care va veni la un termen nedefinit. Iar noi suntem generația care vrea totul și vrea acum, fără să fim foarte dispuși să muncim zilnic din greu, să intrăm în rutina efortului pentru un moment mai îndepărtat sau despre care nu știm când (și dacă) va veni. Și atunci ce sens are să mă trezesc azi cu noaptea în cap și să dau o tură de lac, când uite cum aburește cafeaua la bucătărie?
Și nu obosești cu rutina asta?
Ba da, la un moment dat devine obositor, dar ăla e momentul în care trebuie doar să te odihnești un pic mai mult, nu să te oprești. Să-ți pui întrebări – ce vrei să faci?, de ce?, ce ai de pierdut și de câștigat? De ce ți-ai propus acel obiectiv de la bun început? Merită?
Un articol pe sufletul meu. Multumesc 🙂