Îl vezi de cum intră în sală. Tricou de bumbac în care a dormit de câteva ori, pantaloni de plimbat cățelul în parc și o privire ușor pierdută, care caută repere.
Se duce spre primul aparat, ezită… se îndreaptă spre următorul. E clar de la o poștă că e un soi de fotoliu pe care te așezi și faci abdomene. Nu, nu pune greutăți. Nu vrea să forțeze. Un set de 10 e destul, oricum.
Îi ia cam 15 minute să încerce toate aparatele. Dacă e mai curajos, încearcă și vreo 10 flotări. Oricum, nu lucrează decât brațe și abdomen, că asta îl interesează.
În timp ce lucrează se uită cu coada ochiului la ce fac ceilalți, dar nu pare absolut deloc tentat să încerce. Poate la a doua vizită, după ce citește un pic pe net despre cum se fac exercițiile pentru triceps și își face curaj să apuce o ganteră.
După vreo 30 de minute declară antrenamentul încheiat și se răsplătește, în cel mai fericit caz, cu puțină bălăceală în bazin. La final, după atâta efort, bagă repede un baton mare de cereale, ca să nu cumva să-i fie rău.
Ajungi să recunoști un începător la sală din prima secundă. E amuzant, e confuz, pe altă planetă. Încovoiază spatele la îndreptări și n-are curaj să întrebe dacă e bine.
Sunt chiar eu, acum câțiva ani. Sau tu. Sau tipul ăla care acum o lună nu făcea nici măcar câte flotări faci tu, dar azi le face într-o mână. E norocosul care nu-și dă seama cât de frumos e începutul.